Emilian Galaicu-Păun

Ierte-mi-se paralela, mai puţin inspirată, între alegerile prezidenţiale din Coasta de Fildeş şi cele ale preşedintelui Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, alias Republica Literelor: după ce că preşedintele în exerciţiu (Laurent Gbagbo/ Mihai Cimpoi) este învins, şi într-un caz (54 % versus 46 %) şi-n altul (89 versus 76 voturi), cu un scor ce nu mai lasă loc de comentarii, acesta se cramponează în a nu-şi recunoaşte înfrângerea.

Trecând cu nonşalanţă peste voinţa (de schimbare!) a unor oameni vii, marii învinşi acuză – primul din Coasta (lui!) de Fildeş, cel de-al doilea din turn(at)ul (său) de fildeş – grave carenţe de procedură, din moment ce nu ei au ieşit învingători. Degeaba s-a pronunţat Comisia Electorală din Coasta de Fildeş, dându-l învingător pe Alassane Ouattara cu peste 54 %, rezultate recunoscute de comunitatea internaţională; peste noapte, Consiliul Constituţional al aceleiaşi Coaste (un organ creat pe lângă şeful statului, fidel acestuia) l-a re-condus pe Laurent Gbagbo în funcţia de preşedinte, adevărat cu doar 51 %, fără însă o recunoaştere externă, nici măcar zonală.

Tot vineri, 3 decembrie curent, Ministerul Justiţiei din Republica Moldova a confirmat legitimitatea alegerii lui Arcadie Suceveanu în funcţia de preşedinte al Uniuni Scriitorilor din R. Moldova, după ce tabăra adversă depusese o contestare imediat după Adunarea Generală din 29 octombrie. Timp de o lună şi mai bine scriitorii au avut, de facto, doi preşedinţi, unul angajat în procesul reformării USM, şi altul făcând campanie electorală prin satele Moldovei. Nu ştiu cât de convingător poate fi un perdant, cert este că partidul pe listele căruia acad. Mihai Cimpoi a candidat în aprilie 2009 nu a mai trecut pragul celor 4 %.

Asta da, mână de ajutor!... (Amintesc că imediat după Adunarea Generală a USM, dl acad. chemase la „lupta finală” cu comuniştii, el primul dând exemplu de „apostolat” electoral; se-nţelege de la sine că-n asemenea condiţii nici nu putea fi vorba de o schimbare la vârful USM!) Între timp, se cunoaşte verdictul urnelor, iar de ieri şi aprecierea juridică a votului scriitoricesc din 29 octombrie curent. Mi se par semnificative reacţiile taberelor (încă) adverse: pe de-o parte, preşedintele ales Arcadie Suceveanu i-a solicitat o întrevedere ex-preşedintelui Mihai Cimpoi; pe de-alta, Valeriu Matei, adevăratul mare perdant al Adunării Generale (nu intru în detalii; voi reveni cu datele la zi, după ce – sper! – organele abilitate vor face lumină asupra privatizării bufetului USM, ca să dau un singur exemplu), a declarat că va face recurs în apel. Cum ar fi, mâna întinsă a învingătorului versus braţul înarmat al justiţiei!

Situaţia devine şi mai penibilă odată cu anunţul făcut de televiziunile Moldova 1 şi Prime – acum încearcă de le explică tuturor celor care identifică mişcarea de renaştere naţională de la sfârşitul anilor ’80 începutul anilor ’90 cu USM că, din promotoare a democraţiei, obştea scriitoricească a ajuns iată cea mai conservatoare instituţie.

Însuşi faptul că a fost posibilă o comparaţie dintre Coasta de Fildeş şi USM spune multe despre căderea acesteia din urmă în rândul „ţărilor din lumea a treia”, de unde acum două decenii fusese în avangarda societăţii moldoveneşti. Printr-un simplu gest cavaleresc – ex-preşedintele îl felicită pe preşedintele ales şi asigură „la passation de pouvoirs” (la urma urmei, n-au lucrat ei cot la cot, că doar nu şi-au dat coate, timp de 20 de ani?!) – se poate pune capăt acestei căderi, pentru a începe reconstruirea unei societăţi greu încercate în ultimele două decenii.

În caz contrar, fiecare tabără va sta în coasta celeilalte. Iar scriitorii – câţi vor fi rămas – îşi vor căuta de scrisul lor, fiecare-n turnul/biblioteca lui de fildeş…

Întâmplarea face că pe 28 noiembrie curent am citit toată ziua – exceptând jumătatea de oră cât am stat la coadă ca să votez unul dintre partidele liberale ale Alianţei – eseul polonezului Czeslaw Milosz (1911-2004), laureat (în 1980) al Premiului Nobel pentru Literatură, Gândirea captivă, Humanitas, 2008. Apărută iniţial la o mică editură din Paris în chiar anul morţii lui Stalin, şi tradusă ulterior în toată lumea (ediţia germană beneficiază de prefaţa gânditorului Karl Jaspers), cartea „rămâne una dintre piesele de rezistenţă ale literaturii demnităţii într-un veac dominat de cruzime, barbarie, neruşinare şi amnezie, o copleşitoare mărturie şi o analiză de o scăpărătoare luciditate a mirajului ideologic totalitar” (Vladimir Tismăneanu). Pusă în ecuaţie cu contrautopia lui George Orwell, 1984, lucrarea lui Czeslaw Milosz este cu atât mai actuală, cu cât fenomenul de înrobire a intelectului se repetă, iată – la circa două decenii de la prăbuşirea URSS, bastionul comunismului la scară europeană –, într-o ţară luată aparte, R. Moldova (stat care, să nu uităm, se revendică din punct de vedere al dreptului internaţional, de la RASS Moldovenească, ce-şi „datora existenţa baionetelor unei armate străine”).

Nu despre cartea lui Czeslaw Milosz voi vorbi însă în cele ce urmează (o voi face-o, cât de curând, la rubrica mea „Carte la pachet” – ciuliţi-vă bine urechile!), ci despre fenomenul „intelectului înrobit”, şi încă de bună voie, de vreme ce se pune în slujba unei ideologii care-l dispreţuieşte pe faţă (de la V. I. Lenin citire: „Intelighenţia nu este creierul naţiunii, ci căcatul acesteia!”). Colegi de facultate (Limba şi Literatura Moldovenească) cu care montam clandestin, pe la 1981-1982, în subsolurile Casei de Cultură a Universităţii de Stat din Chişinău, spectacole poetice pe versuri de – horribile dictu! – Tudor Arghezi, iar ulterior (pe la 1984-1985) tipăream în 4 exemplare, cât „lua” maşina mea de scris „Moscova”, revista Ecoul Daciei, în samizdat, astăzi îngroaşă rândurile membrilor sau votanţilor PCRM. Aceiaşi colegi de presă democratică, de la Sfatul Ţării la Observatorul de Chişinău, din anii ’90, după ce că trecuseră prin cenaclul poetic „Alexe Mateevici” din anii 1988-1989, unii direct de la cenaclul „Mihai Eminescu”, iată-i înrolaţi în armata roşie, al cărei general (în rezervă, dar mereu pe cal, asemenea monumentului lui Kotovski) revine în forţă, după semieşecul partidelor democratice din scrutinul actual. Fraţi (români) care au trecut Prutul pentru a se pripăşi la NIT sau Ploaia de argint, la fel cum – în sens invers – mai mulţi intelectuali basarabeni, reputaţi drept anticomunişti la Chişinău (cu Leonida Lari în frunte), s-au aruncat în braţele lui Vadim Tudor pe motiv că – citez după memorie – „au suferit mai mult decât Coposu”. (Lista poate continua la nesfârşit…)

Tuturor acestora, cu care în studenţie am citit aceleaşi cărţi, adeseori pe sub masă, aş vrea să le amintesc, cu cuvintele lui Milosz, ce se cere de la ei din partea ideologiei pe care o slujesc: „Tocmai această imposibilitate interioară (…) îl convinge pe intelectual că dreptatea se află de partea celei mai bune – fiindcă singura – Metode. Căci o confirmă experienţa (…): să prevezi că arta, creaţia artistică incongruentă cu realismul socialist va fi fără valoare, după care să-l plasezi pe artist în condiţii în care o asemenea creaţie este fără valoare. Previziunile sunt îndeplinite”. Poate se răzgândesc, fie şi a posteriori; la fel cum tot ei ne cheamă: „Înainte! Că-nainte era mai bine…”