Emilian Galaicu-Păun

Pot ceti orice, cu condiţia să fie bine scris – or, marii scriitori o fac de la bine la foarte bine, iar uneori chiar magna cum laudae. Îţi stă mintea-n loc de câtă virtuozitate dă dovadă Louis Ferdinand Céline în Călătorie la capătul nopţii sau Pierre Drieu la Rochelle, în Belukia! Dar şi – ca să nu rămân doar pe dreapta! – câtă forţă degajă un Maxim Gorki în Klim Samghin sau Mihail Şolohov (dacă anume el l-o fi scris!) în Donul liniştit.

Ei bine, dacă în cazul lui L. F. Céline (scos chiar anul acesta, când se împlinesc 50 de ani de la moarte, din calendarul serbărilor oficiale de către Ministerul Culturii al Franţei – ceea ce mi se pare o nedreptate) mă încălzeşte oarecum la inimă faptul că nu atât antisemitul notoriu cu acelaşi nume, cât doctorul L. F. Destouches le acorda îngrijiri şi unora şi altora, fără deosebire de rasă, nu-i găsesc nici un fel de circumstanţe atenuante lui Maxim Gorki, la curent cu epurările staliniste, şi care trece peste moartea fiului său iubit ce-l spiona (sic!), slujind regimul jusqu’au bout! (Un memorialist din acea epocă îl evocă pe Gorki în vizită oficială la Canalul Volga-Don – şi nu trebuie să precizez ce însemna Canal pe atunci şi cine anume îl săpau! –; or, în clipa în care un deţinut minor (sic!) i s-a adresat peste capul supraveghetorului, marele scriitor proletar s-a făcut a nu-l auzi, la fel cum i-au trecut pe lângă urechi primul val de represiuni după asasinarea lui Kirov, arestarea lui Osip Mandelstam, Nicolai Zaboloţki ş.a.)

Altfel spus, una e să „cobori” ştacheta moralităţii într-un regim de ocupaţie (cu care găseşti tangenţe în anumite privinţe, ceea ce oricum nu te scuză) şi cu totul altceva să te pui de bună voie în slujba regimului totalitar, închizând ochii la toate ororile. Din acest punct de vedere, consider creaţia unor mari scriitori sovietici, ca să nu vorbesc de întreg lagărul socialist, mult mai „marcată” de compromisurile pe care au trebuit să le facă decât toată opera colaboraţioniştilor de la Vichy, să zicem. (Între paranteze fie spus, puţini au avut curajul unui Aleksandr Fadeev (1901-1956), pe atunci preşedinte al US din URSS şi laureat al Premiului Stalin, de a-şi trage un glonţ în cap, atunci când nu a mai putut trece peste ştachetă, şi aşa coborâtă…)

În general, nu văd cum s-ar putea absolutiza vina, fără să se ţină cont de fiecare biografie în parte. Un singur exemplu: încercând să-şi salveze viaţa, Osip Mandelstam (între timp, deportat la Voronej, puţin înainte de a i se pierde urma în Gulag) redactează un poem închinat lui Stalin, dar – Nota bene! – abia după ce scrisese celebra satiră din 1933, în care dictatorul apărea în toată monstruozitatea sa, poem ce i-a adus condamnarea. Ei bine, să nu-l citesc după asta, dintr-un fel de principialitatea înţeleasă şcolăreşte?! Câte mari figuri ale secolului XX scapă cu faţa curată – fie pe dreapta, fie pe stânga?

Mai mult decât atât, asumarea vinii, chiar şi în ceasul al 12-lea (mă gândesc la Gunter Grass), mi-i face cu atât mai apropiaţi, cu cât auto-apărarea agresivă (Nicolae Breban & Co) mă inhibă, până a nu mai dori să le deschid cărţile. Sigur că omeneşte m-a durut faptul că Ioan Groşan a colaborat cu fosta Securitate, ceea ce nu mă împiedică să-i citesc (chiar acum!) Un om din Est; pur şi simplu nu mi se ridică mâna să dau în cei care, fiind „supt vremi”, au cedat – totuşi nu atât de total şi josnic (acesta-i cuvântul!) ca Ion Caraion, la poezia căruia nu cred să mai revin degrabă…

Trăim într-o epocă în care vânătoarea de vrăjitoare s-a transformat într-o vânătoare de senzaţional: Marele Regizor e violator, Marele Romancier e nazist, Marele Poet e stalinist etc., etc. Ecranul plat – al televizorului, dar şi al monitorului – ne impune un regim al platitudinii globale. Or, în cazul marilor personalităţi anume calităţile & defectele le reliefează profilul. Nu am cădere să judec pe nimeni, cel mult – să înţeleg sau să refuz a înţelege. Înainte să fiu „politic corect”, homo sum, humani nihil a me alienum puto…

(După rugăciune, cred că poezia este cea mai plăcută urechii lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, de Sfintele Sărbători, voi posta pe blog un poem – nu înainte de a-i spune preistoria, între paranteze, cum aş lăsa în tindă încălţările pline de glod.
Cred că nici nu mergeam la şcoală, dar deja ştiam să recit pe de rost: „Mama pâine albă coace/ Noi zburdăm voios –/ Pentru pace pentru pace/ Mulţumim frumos!” de Grigore Vieru. Dincolo de „comanda socială”, versurile a(vea)u ceva de-acasă, mai cu seamă pentru un puşti de la ţară ca mine care asista la ritualul – nu pot să-i spun altfel – coacerii pâinii. Vor trece mulţi ani şi, în toiul unei polemici literare, maestrul Vieru va publica în numărul pascal al hebdomadarului Literatura şi arta, din 23.04.1992, un text în care, printre altele, lăsa să-i scape frazele: „Opreşte-te, omule. E loc sub soare pentru toţi. Şi e destul loc sub gloanţele căzăceşti. Mai coboară şi prin tranşee...” Ceea ce a urmat e greu de numit o simplă coincidenţă – la doar câteva zile, un trimis al comisariatului a venit la 6 dimineaţa să mă ia, ca din oală, la armată. Războiul din Transnistria era în toi! Or, ceea ce m-a pus în gardă era chiar citaţia – pe numele Galaicu-Păun, care de fapt e un… pseudonim! Bref, nu am mers pe front – nu din laşitate, vreau să cred, ci fiindcă un tată viu al unei fetiţe de 4 ani face mai mult decât un fiu mort al Patriei-mame, pe-atunci de doar câteva luni! După, ne-am strâns mâinile şi totul a rămas în trecut. Ei bine, nimic mai prezent ca trecutul! Ani de zile m-a obsedat ideea unui poem de „sub gloanţele căzăceşti”, pe care aş fi putut atunci, în primăvara lui ’92, să-l scriu, sigur – dacă scăpam cu viaţă. Mi-au trebuit aproape 19 ani ca s-o fac – în memoria tuturor celor rămaşi pe câmpul de onoare. În sfârşit – poemul!)

* * * * * * *

război civil
lui nicolae pojoga

„dacă limbă înseamnă popor – iar poporul, se ştie,-i cu curul în două luntri/luntrea-n doi curi –,
într-un singur cuvânt îşi dau mâna şi viaţa şi moartea: cuvântul război.”
fotograful venea de pe linia-ntâi: „…şi atunci mă întreb, eu al cărui război – de ţesut? de
apărare a integrităţii teritoriale? – sunt corespondent.”
ca o panglică de la maşina de scris bicoloră
sărea linia frontului când de o parte, când de-alta a nistrului. roşu şi negru,
şi de-o parte şi de-alta, răniţi şi ucişi. ca suveica
umbla luntrea lui charon încolo şi-ncoace-ntre maluri. era-n ’92. frontiera pe nistru
se stricase, fermoarul blocându-se între bender şi tiraspol,
cam pe unde-ar fi – dacă-o priveşti atârnând în cui, harta republicii – şliţul,
după ce-şi va fi prins, între dinţii de fier, bărbăţia.
„tot război se zicea şi covorului de pe perete, ce împodobea casa mare
ca un iconostas, unde sfânta familie se-nfăţişa prinsă-n fotografia de nuntă;
şi mai nou, din armată, a fiului.” moşu ştia ce vorbeşte, că doar nu degeaba a fost dădăori însurat:
„şi aşa de când lumea – bărbaţii mergând la război, şi femeile stând la războaie. pe scurt, iliada şi
odiseea!” pe calea ferată femeile din interfront făceau grevă
împotriva grafiei & limbii române, blocând circulaţia trenurilor pe direcţia est,
ca şi cum vai! odată cu trecerea la alfabetul latin viaţa însăşi urma să-şi
schimbe ecartamentul. (chiar dacă nu şi l-a, de-atunci, nici macazul!)
după ce i-au legat cu prosoape, ca la cununie, în ’89 şi ’91, la mari adunări naţionale,
pe bărbaţii naţiunii, femeile se întrebau dacă le-o fi rămas şi lor pânză şi şervete.
(câte poduri pe nistru, atâtea – ’nzecite, ’nsutite chiar – poduri pe ultimul drum!)
„nu ar fi mai corect, o-ntorcea tot pe-a lui fotograful, să-i spunem civil doar războiului
de ţesut?...” iar când nu şi-au dat rând să pro patria mori
voluntarii & carabinierii, au mobilizat rezerviştii –
şi aşa era cât ce să intru şi eu în poem, cu picioarele
înainte, din pasa lui – fie iertat! – gr. vieru: „… e destul loc sub gloanţele
căzăceşti. mai coboară şi (m-am şi văzut coborât!) prin tranşee.”*

cum ar fi, cineva se întoarce cu răni din război – mie mi s-a tranşeea,
ca o grefă de măduvă, până-n plăsele. şi care se tot adânceşte
pe măsură ce şira spinării încearcă s-o scoată în faţă, în chip de
sentiment. o tranşee ca oricare alta – mulţam cel puţin că-i de-a noastră! –,
nici măcar neumblată (de unde un deget a scris-o-n ţărână, acuma, că-i la purtător,
cineva o încearcă de-i adevărată cu degetul: „fuck you!”), cu morţi şi răniţi.
(despre mine s-a scris c-am tocat în tranşei tot ce-a fost Nietzsche Goethe & Ko[…],
doar că versului i-au trebuit 70 de ani să mă ajungă din urmă – atât că nu-i Lou[…]
nicări…) ori de câte ori intru la ea este ca prima oară – se lasă cu sânge,
e de-ajuns însă s-o scot în lume, că lumea mă-ntreabă de ce ies c-o groapă comună.
fără doar că e sângele meu, fără doar că mă trage la fund!

riduri, linia vieţii din palmă, stigmate, răni – toate mijloacele-s bune s-o scot la lumină,
sonde, drenuri, perfuzii – nici o operaţie nu-i de prisos ca s-o evacuez,
urinarul de sticlă şi oala de noapte – cum ai deşerta marea neagră cu un degetar!
nici s-o umplu – chiar dacă de-o parte şi de-alta s-ar lăsa pe vine, pe linia frontului, două armate
şi ar face într-însa ca-ntr-o umblătoare –, nici s-o avortez – dată-n naşterea mă-si,
nici o moaşă n-o poate aduce pe lume. nu-i dai de fund nici cu citatul din nietzsche!
nu transpare nici dacă ai îmbrobodi-o cu o veronică!
atâta efort
ca să aflu că-s rudă de sânge c-o lamă ce naşte – prin cezariană – prinţi moştenitori hemofili,
şi că, pusă la zid, carnea fâlfâie ca un drapel alb: „nu trageţi!”

(pân’ aici a fost.) „foc!” – mie mi s-a, solemnă, tranşeea



___________
*vezi Literatura şi arta, din 23.04.1992