Emilian Galaicu-Păun

Artist al Poporului, Maestru în Artă, Maestru al Literaturii, Om Emerit, Artist Emerit, Meşter-Faur – ce le spun aceste gratulări oficiale consumatorilor de frumos?!... Titlul onorific de Maestru al Literaturii, primit abia în 2010, nu l-a împiedicat pe Eugen Cioclea (1948 – 2013) să moară singur, cvasi anonim, într-o sărăcie lucie; la fel cum conferirea, în 2009, a titlului de Artist al Poporului, de către preşedintele de-atunci Vladimir Voronin, n-o face pe Lenuţa Burghilă mai populară decât, să zicem, Nelly Ciobanu. Din fericire, dincolo de „meritocraţia” răsplătită oficial, mai există şi o aşezare mai mult sau mai puţin firească a reliefului cultural, astfel încât de regulă se cunosc atât „vârfurile”, cât şi „prăpăstiile” din fiecare domeniu de creaţie.

Suntem într-un an electoral – nu doar europenii vor da cu facilităţi & regim liberalizat de vize, ci şi guvernanţii moldovenii vor sări cu banul & onorurile, iar cei gratulaţi astfel nu vor fi neapărat şi cei mai buni, ci mai degrabă „icoanele” mediatice, starurile ce trăiesc pe sticlă, „10 pentru Moldova” de la Publika TV (dacă tot am pomenit de acest proiect, în principiu salutabil, nu pot să nu atrag atenţia că cel puţin în domeniul creaţiei nu votul majorităţii conferă valoare cutărui sau cutărui artist; în plus, în absenţa unei reţele de difuzare a cărţii pe întreg teritoriul R. Moldova, ce şanse are un scriitor să ajungă a fi cunoscut, nu mai zic de recunoscut?!), VIP-urile de toată mână etc., etc. Într-o lună-două, se va începe „vânătoarea de nume sonore” care să apară sub steagul verde, roşu, albastru sau bleu (mă întreb dacă se cuvine să fac distincţia între un bleu-tricolor şi un bleu-european?!); căci nu doar pentru jurnalişti, ci şi pentru (unii, pe liste de partid) scriitori, regizori, actori etc., etc. alegerile constituie ceea ce s-ar numi bătaia peştelui.

Departe de mine gândul de a-i chema să refuze – vorba mult regretatului Eugen Cioclea – „legăturica cu bani”; abia dacă ar face-o in corpore (am mai propus cândva ca oamenii de litere să declare o grevă a scrisului, drept reacţie la afirmaţia ex-preşedintelui Petru Lucinschi, conform căruia dacă s-ar deschide arhivele KGB-ului, am rămâne fără intelectualitate de creaţie; ei bine, în anul 2013 nu a apărut nici o publicaţie de cultură, exceptând un număr înzecit al Contrafort-ului şi, deja în ianuarie 2014, un număr cvadruplu al Sud-Est-ului cultural – ca să vezi, unde dai şi unde crapă!), poate că ar avea un efect de durată… Voi reproduce doar o parabolă orientală, în speranţa că o vor citi atât cei cu darurile, cât şi cei în stare să le refuze:

* * * * * * *

Povestea măcelarului Yue

Când regele Zhao din satul Chu a trebuit să pornească în pribegie, măcelarul Yue a plecat cu el, urmându-şi regele în peregrinările sale. Când regele s-a întors înapoi, s-a hotărât să-i răsplătească pe cei care l-au urmat peste tot cu credinţă. Când veni şi rândul măcelarului Yue, acesta îi spuse mesagerului regelui: „Când Măria Sa şi-a pierdut ţara, şi eu mi-am pierdut slujba de măcelar. Acum, când Măria Sa s-a întors, şi eu am luat de la capăt slujba mea de măcelar. Eu am primit din nou ce a fost al meu, la ce-mi mai trebuie o altă răsplată?”

Regele stărui însă, şi atunci măcelarul Yue spuse: „Când Măria Sa şi-a pierdut ţara, eu n-am avut nici o vină şi de aceea n-am avut de ce să fiu pedepsit; când Măria Sa şi-a recăpătat ţara, eu n-am avut nici un merit şi de aceea nu îndrăznesc să cer răsplată”. Regele stărui şi mai tare ca măcelarul să vină înaintea sa să-şi primească răsplata, dar acesta spuse: „Potrivit legii ţării Chu, numai dac te-ai învrednicit să faci ceva cu adevărat însemnat poţi să vii înaintea regelui; ştiinţa mea nu a fost de ajuns ca să păstrez ţara pentru regele meu, şi nici îndrăzneala mea nu mi-a fost îndeajuns de mare ca să mor de mâna vrăjmaşului. Când oştile ţării Wu au intrat în Ying, capitala statului Chu, eu am fost cuprins de frică în faţa primejdiei, şi nu am voit neapărat să-l urmez pe Măria Sa. Acum Măria Sa vrea să nu se supună legii şi să strice obiceiul ca să mă aducă pe mine înaintea Sa, însă eu n-aş vrea să aflu că un asemenea lucru se petrece în Subceresc.

(Zhuang zi,Cedarea regatului)

Zina Bivol (n. 1989) este o tânără poetă pe care o urmăresc de ceva timp cu un interes în creştere, pe măsură ce reuşeşte să mă surprindă lepădându-şi catrinţa (cu ozoare tradiţionale!) a „păşunismului”, sub semnul căruia a debutat, la Florile dalbe, şi îmbrăţişând o formulă modernă. Din păcate, nu a avut parte de un editor bun, şi asta deoarece volumul „de ruptură” ce ar fi trebuit s-o aducă în atenţia profesioniştilor – şi anume Meşterul de dantele, Feed Back, 2011 –, pe lângă faptul că păstrează o mulţime de texte patriotice absolut şcolăreşti (gen: „Plângi Basarabie”), mai şi conţine câteva zeci de greşeli (de tipar, de redactare, de punere în pagină etc., etc.), astfel încât în loc s-o impună printre congeneri pe câştigătoarea Marelui Premiu la Concursul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, ediţia a III-a, 2011, i-a făcut un enorm deserviciu.

Or, începând cu poemul titular, la care se adaugă alte câteva, Zina Bivol face o poezie de atmosferă aerisită, aş zice chiar primenitoare, de început de primăvară – sentimentele & cuvintele, totul germinează în aceste versuri delicate ca nişte muguri gata-gata să dea n floare.

Între timp, şi-a încuiat catrinţa tradiţională în lada cu zestre şi se poartă în straie la zi – nu neapărat haute couture, dar nici de gata! –, ba chiar bănuiesc că tocmai o pune de-o nouă colecţie de primăvară-vară, dacă nu „de amorul artei”, cel puţin pentru tânăra mamă ce va deveni. Cu atât mai plăcut m-a surprins poemul pe care vi-l propun atenţiei domniilor voastre, unul „la zi” şi el, în care tânăra autoare reuşeşte să pună în ecuaţie aparent lucruri inconciliabile, politicul şi arta (y compris, a trăirii frumosului). Citit în premieră la Noaptea Cărţilor Deschise de la Librăria din Centru, sunt bucuros că poemul „vede lumina tiparului” (sau, vorba lui Mircea Cărtărescu, este „înfăşurat în pixeli”) anume pe site-ul Radio Europa Liberă.

* * * * * * *
Zina BIVOL

Eur(o)pian

Caut o furnică
pe Maidanul dintre noi şi voi…
Fără să vreau,
întâlnesc grieri care îmi cântă toată ziua
prin laborator.
Atâta chimie pe o muchie de cuţit,
căci nu-mi ajunge timp
să mai adaug câteva elemente
în tabelul lui Mendeleev.
„Încap în cap doar cei ce au cap.”
Nu mai căutaţi euro prin buzunare,
dacă aţi primit ieri salariul în lei.
Chimia nu acceptă experimente
în locuri publice.
Chiar dacă furnicile fac valuri
într-o coajă de nucă,
nu înseamnă că miezul stă într-o barcă.

Trăim în condiţii euro,
dar fără pian în casă.
De aceea mergem pe clape
ca prin farfurii.
Din vara aceasta grierul
s-a lăsat de vioară
şi a început să cânte la clavir…
Nu în zadar ninge pe Maidan.

Vreau să-mi cumpăr un copac
la marginea pianului –
de acolo voi vedea
şi oamenii lui april,
poate acum voi înţelege
Sonata lunii
de Ludwig van Beethoven.
Chiar dacă nu o mai aude,
eu o văd
mai bine ca niciodată.

Trăim în condiţii euro,
dar fără pian în casă.