Emilian Galaicu-Păun

De unde eram pornit să scriu un panegiric La aniversare, iată-mă redactând un Elogiu celei mai vitrege meserii din Republica Moldova, cea de redactor-stilizator la o publicaţie literară... De bună seamă, la un sfert de veac de la proclamarea limbii române drept limbă de stat în (pe atunci) RSS Moldovenească, postul de „paznic de far” al limbii române rămâne a fi postul nr. 1 – într-o ţară al cărei Imn de Stat este, că nu uităm, chiar „Limba noastră”.

Ei bine, lingvistul Valentin Guţu – redactor-stilizator la hebdomadarul Literatura şi Arta & redactor al editurii Cartier – părea predestinat acestei înalte misiuni, fiind născut de Ziua Unirii, pe 27 martie în 1954, la un an după moartea lui Stalin. L-am întâlnit prima oară în redacţia unei publicaţii tinere & pentru tineri, revista Orizontul, la începutul anilor ’80; am fost timp de un an colegi la Literatura şi Arta, în 1990-1991; din 1997, suntem în aceeaşi echipă la Cartier – rar mi-a fost dat să întâlnesc un om mai exigent în ale scrisului, cu sine şi cu ceilalţi. Şi nu cred să existe literat din Basarabia care să nu-i fie recunoscător, pentru felul exemplar în care i-a îngrijit textele cu un devotament nedezminţit în toţi aceşti vreo 30 – 40 de ani de salahorie. Adevărată instituţie în lumea literelor, Valentin Guţu şi-a pus de mii de ori semnătura pe cărţile altora, în calitate de redactor, şi nu a apucat să scoată decât un Dicţionar al greşelilor de limbă, Arc, 1998 (adevărat, în mai multe ediţii de-atunci încoace), vai! predestinat să se bucure de succes într-o ţară ca RM! (Veste buna pentru cititorii noştri este anunţata ediţie a unui monumental Dicţionar al greşelilor de limbă, de circa o mie de pagini, în curs de apariţie la Cartier…) Cum însă omul este şi un fin observator, mi-ar fi plăcut să-i văd prozele scurte adunate într-un volum (nu pot să nu mă întreb, puţin maliţios, câţi dintre scriitorii noştri i-ar fi putut fi redactori de carte – mă tem că număraţi pe degetele unei singure mâini!); la fel, ancorat cu rubrică într-o revistă de anvergură naţională, să zicem România literară.

Ei bine (nimic bun, de fapt!), tocmai revista la care salahoreşte de vreo trei decenii, alias Literatura şi Arta, îl „expediază” la pagina a cincia, publicând trei texte omagiale (hélas! mult prea modeste…), de unde locul de drept al „paznicului de far” este (ar trebui să fie!) pe prima pagină („ocupată” de-un bard ce-şi va sărbători cei 55 de ani abia pe 31 martie, deci săptămâna viitoare). Un loc binemeritat din mai multe motive: întâi, fiindcă a vegheat cu străşnicie, în toţi aceşti ani ai vacilor slabe, la curăţenia limbii române; apoi, că este un „produs” al Marii Uniri prin tot ce face, fără să se bată cu pumnul în piept (ce păcat că pe lista personalităţilor decorate de Preşedintele Traian Băsescu – nu se regăseşte şi numele lui Valentin Guţu!); nu în ultimul rând, pentru că exact pe 27 martie îşi „schimbă prefixul”, odată cu cea de-a 60 aniversare.

Cititorul atent trebuie să fi remarcat „titlul din spatele titlului” acestui articol – or, Elogiul mamei vitrege, de Mario Vargas Llosa, este şi un formidabil text de plăcere. Ei bine, nu pot să nu mă gândesc la faptul că, dincolo de corvoada miilor şi miilor de pagini de corectură, colegul şi îndrăznesc să cred prietenul meu Valentin Guţu simte o adevărată plăcere făcându-şi meseria, vitrega meserie. Bon courrage, mon vieux!

Acum un an, invitata de onoare a Salonului de Carte de la Paris a fost literatura română (fără frontiere, căci pe lista de participanţi s-au regăsit şi doi scriitori moldoveni); în 2014, Marea Doamnă se numeşte Argentina, iar standul acesteia se remarcă de departe – mai cu seamă graţie faptului că are ochii lui Julio Cortazar (1914 – 1984), scriitorul argentinian (naturalizat francez în 1981 de către François Mitterrand, după ce că stătea la Paris de prin 1951) cel mai cunoscut după J.L. Borges, al cărui centenar de la naştere este sărbătorit în lumea întreagă. Figura uriaşului (şi în sensul fizic, nu doar simbolic, al termenului) autor al Rayuela tutelează aşadar acest Salon du Livre, fiind imprimată până şi pe pungile de plastic, distribuite gratuit la intrarea (cu plată! – 10 euro, iar lumea stă la coadă câte 10-15 min ca să-şi ia bilet) în complexul expoziţional de la Porte de Versailles.

Or, pentru a marca transmiterea ştafetei de la o literatură invitată la alta, un panou uriaş al României tronează deasupra intrării principale – sloganul acestuia (stil Şerban Foarţă!) sună ca o muzică în urechile mele: „Des livres à venir, l’avenir des livres”.

Altă partitură a răsunat însă în cadrul dezbaterii din 21 martie, organizată de ICR-Paris; mă refer la masa rotundă de la pavilionul României „Les perspectives d’intégration européennes de la République de Moldavie”, cu participarea istoricului Matei Cazacu, a ambasadorului RM la Paris, dl Oleg Serebrian, a scriitorilor Gheorghe Erizanu & subsemnatul, directorul şi respectiv redactorul-şef al Editurii Cartier, masă rotundă moderată de autorul studiului Politica externă a Uniunii Europene şi conflictele post-sovietice, cercetătorul Nicu Popescu.

Deloc întâmplător aşadar că de la o perspectivă culturală a integrării – printr-o politică editorială care a privilegiat traducerea unor autori francezi şi occidentali de primă mână, de-ar fi să citez doar seriile Roland Barthes, Michel Pastoureau, Robert Muchembled, Catherine Durandin, Eric Hobsbawn ş.a.m.d. – s-a trecut la dezbaterea situaţiei politice din regiune, astfel încât peninsula Crimeea s-a făcut invitată în discursurile vorbitorilor. Magistrală, observaţia istoricului Matei Cazacu: dacă fostele Imperii – britanic, francez, belgian – în momentul dezintegrării au mutat accentul de pe Teritoriu pe Om/Cetăţean, Rusia lui V. Putin se încrâncenează a-şi spori „grandoare” teritorială, călcând în picioare drepturile omului, atât în interiorul ţării, cât şi pe plan internaţional. În acest context, întrebarea traducătorului Philippe Loubière dacă nu cumva şi Ucraina ar trebui să-şi reproşeze aceeaşi „grandoare” pe seama minorităţilor naţionale din Bucovina şi sudul Bugeacului a marcat spiritele (ca un bun diplomat ce se află, Oleg Serebrian a avut un răspuns political correctness, care l-a lăsat totuşi sur sa faim pe Philippe).

Alte intervenţii de pe loc, de exemplu a lui Dorin Duşciac, dar şi a Olgăi Sorin, preşedinta asociaţiei Perspectives ukrainiennes, au dat nerv unei dezbateri şi aşa foarte animate, dovadă – cordonul de oameni în formă de potcoavă crescut în jurul standului românesc mult mai numeros decât s-ar fi aşteptat cineva. Nu în ultimul rând, interesul reconfirmat al unor traducători de marcă – Laure Hinckel, Dominique Ilea, Marily le Nir, Philippe Loubière, Linda Maria Baros, Jan Mysjkin (lista rămâne deschisă…) – pentru literatura română contemporană mă face să cred că, graţie cărţilor noastre (unele, deja apărute în Franţa – mă gândesc la Iepurii nu mor, de ieromonahul Savatie Baştovoi), perspectivele de integrare europeană ale Republicii Moldova sunt mai reale ca niciodată, mai cu seamă că ICR reia programul de traduceri în primăvara aceasta, de unde şi sloganul afişat cu mândrie: „Des livres à venir, l’avenir des livres”. Să ne aşteptăm aşadar la o Primăvară a Literelor române în spaţiul european? Rândunică cu rândunică se face primăvara!