Emilian Galaicu-Păun

Cum ai reuni la sfârşit de lună tuspatru duminici, pentru o sărbătoare ieşită din comun – această canonizare a papei Ioan XXIII şi a papei Ioan Paul II, oficiată de papa Francisc şi de papa emerit Benedict XVI. Asta da, punct de orgă al sfintelor sărbători pascale!

În faţa unei mulţimi de peste un milion de oameni din piaţa Sfântul Pentru, papa Francisc, asistat de predecesorul său papa emerit Benedict XVI (de 87 de ani; este pentru prima oară, de la retragerea sa din februarie 2013, când participă la o slujbă publică, alături de succesorul său, spre a-şi sanctifica… predecesorul!), cărora li se alătură 150 de cardinali şi 1000 de episcopi, oficiază, fără un fast deosebit, dar respectând o anume teatralitate proprie Vaticanului, ceremonia de dublă canonizare. Rezistenţi şi Ioan XXIII şi Ioan Paul II în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, primul s-a făcut cunoscut mai ales prin enciclica Pacem in terris (1963); cel de-al doilea dădea tonul pontificatului său prin acea chemare adresată mai cu seamă credincioşilor de după Cortina de Fier: „Nu vă fie frică!”

De remarcat totodată că, din voia întâmplării – ca să nu zic a Proniei Cereşti –, un papă argentinian & un papă [emerit] german tocmai au canonizat un papă italian şi un papă polonez (în paranteză amintesc că Benedict XVI îl beatificase pe Ioan Paul II în 2011). Toate acestea se întâmplă în Europa de Vest, în acel Occident materialist „al drepturilor omului” (contrapuse, de unii apărători fervenţi ai credinţei, „Legii lui Dumnezeu”), pe care mulţi îl acuză de a fi complet lipsit de spiritualitate.

Între timp „Святая Русь” luptă, prin mercenarii săi, pe teritoriul unui stat suveran, Ucraina, asta începând cu Săptămâna Luminată şi până acum, de Paştele Blajinilor. Înfiorătoarele imagini ale unor tineri torturaţi (mă gândesc în primul rând la deputatul ucrainean Vladimir Râbak, răpit pe 17 aprilie şi găsit pe 21 aprilie într-un afluent al Severski Doneţ, nu departe de Slaviansk, cu semne vizibile de moarte violentă) stau mărturie că pravoslavnicii se omoară ei între ei, de unde, după căderea Constantinopolului, Moscova îşi arogase rolul „celei de a Treia Rome, iar a Patra nu are cum să fie”, alias – de lider spiritual al lumii creştine.

Să nu fie cu putinţă şi o înţelegere între fraţii de aceeaşi credinţă şi de acelaşi sânge? Oare patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse nu se poate înţelege cu înainte-stătătorii Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (Patriarhia Moscovei), Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (Patriarhia Kievului) şi Bisericii Ortodoxe Ucrainene Autocefale?! Pe când o Duminică a celor patru patriarhi, într-o Europă de Est înduhovnicită, acel Răsărit de unde – ni s-a tot spus şi repetat până la saţietate – vine lumina?!

Poetul Cezar Ivănescu – pentru intimi, Don Cezar! – s-a născut în ziua Schimbării la Faţă (pe 6 august, 1941) şi s-a petrecut în Joia Mare din Săptămâna Patimilor (pe 24 aprilie, 2008) – niciodată bornele temporare ale unei existenţe terestre nu au „prins” mai exact chintesenţa unui creator înzestrat cu Har! L-am cunoscut – deloc întâmplător! (căci poetul avea un adevărat cult pentru marele său înaintaş) – chiar de ziua lui Eminescu, în 15 ianuarie 1990, la Casa Pogor din Iaşi, iar de-atunci încoace ne-am tot întâlnit pe la festivalurile & congresele de poezia din Ţară, alias Republica Literelor Române, Domnia Sa fiind, oriunde a-r fi întâmplat, centrul de greutate al oricărei societăţi (literare şi nu numai). Destinul a făcut să-i fiu, la un moment dat, redactor de carte – o experienţă ce m-a marcat pe viaţă. Şi tot din mâinile Domniei Sale avea să primesc, în 2002, un important premiu la festivalul internaţional „Ronald Gasparic”. Îl credeam etern, făcut parcă din fier forjat – cu atât mai năucitoare a fost vestea trecerii sale la Domnul, acum 6 ani. L-am recitit de-atunci de nenumărate ori, unele poeme i le ştiu pe dinafară, i-am găsit pe Youtube mai multe înregistrări video (asemeni trubadurilor, Don Cezar îşi cânta poemele, cel puţin alea din Rosarium – ascultaţi-l şi cutremuraţi-vă: http://www.youtube.com/watch?v=ArxrVU_BNF4), iar acum că nu mai este printre noi, îl găsesc mai actual ca niciodată, recitindu-i cel mai cumplit poem din câte s-au scris vreodată în literatura română (mai cumplit până şi decât Blestemele lui Tudor Arghezi!), Doina (Tatăl meu Rusia), vai! atât de la zi. Plasându-l mai jos, în continuarea acestor rânduri îndurerate ale mele, îmi exprim astfel – pe lângă admiraţia neţărmurită pentru unul dintre cei mai însemnaţi creatori de frumos ai neamului nostru – şi solidaritatea cu poporul ce suferă, în aceste zile din Săptămâna Patimilor, de pe urma „Fratelui mai Mare” (Rusia).


* * * * * * *

Cezar IVĂNESCU

Doina (Tatăl meu Rusia)

! de cincisprezece ani nu ştiu, nu ştiu nimic de tine, Tată,
stai tot în casa-n care-am stat copil în vîrsta fermecată,
stai tot în casa-n care crunt îmi loveai trupul cu centura?
val roş de sînge şi acum tot îmi mai podideşte gura !

! sărutu-ţi mîna, Tată bun, sărutu-ţi mîna şi-nchinare
ca Domnul-Dumnezeu tu eşti, ca Dumnezeu şi Sfîntul Soare,
cîţi pumni în inimă-am primit mi-au fost ca floarea la ureche
că nu e pumn să poată sta cu pumnul Tatălui pereche !

! sărutu-ţi mîna, Tată bun, sărutu-ţi mîna şi genunchii,
te-ating cu palma de copil cu-nvineţitele ei unghii,
mi-s mîinile tot străvezii, nevinovate, albe prunce,
putea să mi se-oprească-n loc cu totul inima atunce !

! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia...
Tu numărai şi-ţi întindeam palmele-nsîngerate ţia...
Te-ai fi oprit de-ai fi văzut că fiul tău de-al doilea plînge
ţi-aş linge cizmele şi azi de-ar fi stropite de-acel sînge !

! Tu erai tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia...
Tatăl dement cu epoleţi şi cu centură ca leşia...
Tu erai Tatăl meu şi noi copiii te uram şi Mama,
că ni l-ai pus tu pe pereţi pe Stalin şi-ai dat jos icoana !

! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia...
mai mult pe mine mă băteai, spre mine-ţi abăteai urgia...
pînă spre miezul nopţii mult în casa noastră luminată
se auzea cum tu loveşti cu vrednicia ta de Tată !

! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia...
ne-ai îngrozit cu groaza ta copiilor copilăria...
m-ai prigonit, m-ai alungat din părinteasca noastră casă,
de-aceea azi picioarele mi-s tari ca fierul şi frumoasă !

! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia...
genunchii azi mi-i plec şi-ţi plîng singurătatea, nebunia...
mă poartă azi picioarele pe Drumul Noilor Imperii,
la Noua Sofie să-ajung pe crucea Albelor Siberii !

! nimic nu poate-a mă-ngrozi, sufletul meu nu se mai teme...
de tine doar mi-i dor mereu, nu te-am văzut de-atîta vreme,
dar nu bătrîn, dar nu dement, n-aş vrea să-mi pari acum un altul,
Tu care trupul mi-ai făcut tare şi neted ca asfaltul !

! poate de-acum, nu mai e mult şi în Siberia ni-i drumul,
la tine doar mă mai gîndesc cît ţine şi ne-o ţine-acumul,
fiul vîndut şi schingiuit ce gînd să-ţi mai trimită ţia?
Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia !

! de cincisprezece ani nu ştiu, nu ştiu nimic de tine, Tată,
stai tot în casa-n care-am stat copil în vîrsta fermecată...
stai tot în casa-n care crunt îmi loveai trupul cu centura...
val roş de sînge şi acum tot îmi mai podideşte gura !

! Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia
Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia
Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia
Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia
Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia !