Emilian Galaicu-Păun

Unii şi-au turnat găleata cu apă rece ca gheaţa în cap, alţii şi-au scos din cap o listă de zece titluri care le-au marcat viaţa, cei mai ai dracului au scurtat de-un cap doi ostatici americani şi unul britanic – şi toţi, dar absolut toţi, au ţinut să-şi facă public gestul.

Nu am invitat nici o cameră de luat vederi în sala de baie, când îmi fac dimineaţa un duş freş; nu mă taie capul cum aş putea să aleg doar zece cărţi, din atâtea citite şi răscitite de-a lungul unei vieţi de şoarece de bibliotecă; n-am vocaţie de călău (şi nici de victimă, sper).

Solicitat tot mai insistent „să dau leapşa cu cărţi” – probabil şi graţie emisiunii mele Carte la pachet de la Radio Europa Liberă, care tocmai împlineşte zece ani bătuţi pe muchie –, m-am gândit totuşi să „încrucişez” această listă cu provocarea găleţii cu gheaţă, astfel obţinând un top ten de titluri ce-au avut asupra-mi un efect similar duşului rece, dacă nu chiar scufundării într-o copcă de gheaţă.

Primul pe listă ar fi Demonii (într-o altă tălmăcire – Posedaţii) lui F. M. Dostoievski, prea cunoscut & comentat, ca să mă dau şi eu cu părerea despre carte; este suficient să amintesc că romanul NU-i plăcea în mod deosebit lui V. I. Lenin, care-l învinuia pe Fiodor Mihailovici nici mai mult, nici mai puţin de «мракобесие».

Urmează Procesul lui Franz Kafka, iarăşi fără comentarii – ce-ar mai fi de spus, după tot ce s-a întâmplat în secolul XX?! (Comparativ cu romanul lui Kafka, cel al lui George Orwell, 1984, mi s-a părut călâu, aproape… propagandistic!)

Nu atât monumentalul Arhipelag Gulag al lui Aleksandr Isaevici Soljeniţân, cât Povestiri din Kolâma, de Varlam Şalamov, m-au întors literalmente pe dos, făcându-mă să mă întreb dacă există pe faţa pământului vreo făptură mai josnică & abominabilă ca omul. Noroc că din acelaşi univers concentraţionar, de data aceasta din România, a venit Jurnalul fericirii, de N. Steinhardt. Dintre contemporani, doar Herta Müller, cu Leagănul respiraţiei, poate sta alături de capodopera lui Varlam Şalamov, drept care este trecută pe listă.

Mai departe ordinea e oarecum aleatorie, de la Eseu despre orbire, al lui José Saramago, pe care pur şi simplu m-am ferit să-l recomand la Radio Europa Liberă, urmat de Binevoitoarele lui Jonathan Littel, un adevărat panoptic de atrocităţi despre care totuşi am scris (să se ştie!!!), fără a uita de Împăratul muştelor al lui William Golding (din aceeaşi categorie ar fi de citat şi Anthony Burgess, cu Portocala mecanică).

Un loc aparte i l-am rezervat Pianistei, de Elfriede Jelinek, de-o cruzime greu de imaginat, de unde relaţia mamă-fiică părea până de curând ferită de asemenea violenţe frizând paroxismul. (Dacă mă gândesc bine, romanul clujencei Marta Petreu, Acasă pe Câmpia Armaghedonului, are ceva din vehemenţa distructivă a Pianistei, dar „se salvează” în cele din urmă prin creştineasca iertare. Mare lucru, Iertarea!)

Mă doare inima să trec pe această listă ce-ţi dă fiori reci Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian, dată fiind poezia pe care o emană prin toţi porii; dacă o fac totuşi, e pentru a evoca numeroasele pagini ce descriu cu lux de amănunte genocidul armenilor din 1905 – nu se poate uita/ierta una ca asta! (Cu amănunte, într-una din emisiunile viitoare ale Cărţii la pachet. Cei care au urechi, s-o asculte…)

Mi-a fost teribil de greu să aleg o (singură!) carte pentru a încheia „plutonul damnaţilor”; mai lesne mi-ar veni să pun zece pe-un loc, după principiul „Unde a mers mia, treacă şi suta”. Las aşadar de-o parte De ce fierbe copilul în mămăligă, de Aglaia Veterany (ca şi-n cazul cărţii lui Varijan Vosganian, poezia salvează de la disperare, chit că, vai! cu preţul vieţii autoarei), şi pun degetul pe rană, pardon – pe romanul lui Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăseşti, de care, odată citit, n-ai cum să scapi vreodată: la recitire, când nu mai urmăreşti linia de subiect, ci trăieşti pur şi simplu în ritmul frazelor, impresia este şi mai puternică & devastatoare. Mai că-ţi vine să urli: „Neputinţă, acesta-i numele tău [al omului]!”

Mărturisesc că NU mi-a făcut bine această succintă trecere în revistă de cărţi în infra-noir (de unde bold-uirea italicelor, în titlurile alese); colac peste pupăză, mass-media tocmai anunţă că aceeaşi grupare islamică este gata să mai decapiteze un ostatic occidental, bineînţeles în faţa camerei de luat vederi, şi cu asta găleata cu gheaţă a ex-preşedintelui George W. Bush (şi ea – demonstrativă!) se-ntoarce într-un butoi de sânge, de care nu te speli pe mâini, ca Pilat din Pont, oricâte cărţi ai ceti.

„Madame Bovary c’est moi”, în proză, şi „Je est un autre”, în ale poeziei, sunt cele două afirmaţii fundamentale, întemeietoare de poetici, ale literaturii moderne. Două apoftegme fără drept de apel. Nu-i nevoie însă să înghiţi şoricioaică, asemenea lui Flaubert, şi nici să practici – pe urmele lui Rimbaud – „un long, immense et raisonné dérèglement de tous les sens”, spre a intra în pielea personajului/a accede la înţelesurile ultime, ce se arată doar celor iniţiaţi. Dintr-o dată, bunul mers al naraţiunii/liricii este pus pe alte şine, ale stilului/limbajului. „Ceea ce mi se pare grozav, ceea ce aş vrea să fac, este să scriu o carte despre nimic, o carte fără nicio legătură cu lumea exterioară, care se va susţine prin ea însăşi, prin forţa interioară a stilului ei, aşa cum pământul se menţine în aer fără a fi susţinut”, i se va destăinui Flaubert într-o scrisoare prietenei sale Louise Colet; şi tot el, într-o altă misivă: „Poezia este un lucru la fel de precis ca geometria” (spusa trebuie să-l fi încântat pe Ion Barbu), ceea ce consună cu afirmaţia lui Poe, potrivit căruia poezia are „precizia şi consecvenţa rigidă a unei probleme de matematică”. Propunându-şi a „da un sens mai pur cuvintelor tribului”, poetul „cedează iniţiativa cuvintelor, mobilizate prin şocul datorat inegalităţii dintre ele” (Mallarmé); cât priveşte prozatorul – iarăşi de la Gustave Flaubert citire: „Nu eşti câtuşi de puţin liber să scrii cutare sau cutare lucru. Nu-ţi alegi subiectul. Secretul capodoperelor în asta constă, în concordanţa dintre subiect şi temperamentul autorului. (…) Căci nu-ţi alegi subiectele, ele ţi se impun”.

Şi într-un caz („Madame Bovary c’est moi”), şi-n altul („Je est un autre”), verbul apare la persoana a treia singular (la Rimbaud, printr-o „dereglare” a… simţului limbii, căci – nu-i aşa? – „a scrie înseamnă a distorsiona realitatea”, începând chiar cu realitatea lingvistică), semn cert că autorul de persoana întâi al secolelor precedente a făcut pasul înapoi, cedând iniţiativa autorului de persoana a treia al literaturii moderne (dintre toţi, cel mai departe a mers lusitanul Fernando Pessoa, care scoate în arenă trei heteronimi puternic individualizaţi – Alberto Caeiro, Álvaro de Campos, Ricardo Reis – nu doar scriind fiecare în felul său, ci având nişte biografii în adevăratul sens al cuvântului (la care se adaugă alţi 72 de heteronimi ocazionali), despre care însuşi poetul avea să afirme: „Niciodată nu sunt mai portughez ca atunci când mă simt diferit de mine – Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Álvaro de Campos, Fernando Pessoa, şi toţi câţi au fost sau câţi vor mai fi”). Altfel spus, poetul modern „e impersonal (chiar şi atunci când scrie despre sine), nu se exprimă în mod spontan, ci experimentează, explorează în mod deliberat şi (până la un punct) controlat” (Alexandru Muşina). Scriitura ia faţa inspiraţiei; meseria se impune acolo unde autorul omniscient de altădată „se exprima” (şi încă, „în mod natural”); însuşi statutul creatorului suferă o mutaţie majoră – din Pantocrator sau, cel puţin în cazul unor autori ceva mai (auto)ironici, de Deux ex machina, al universului său de cuvinte, a ajuns pe post de operator de limbaj. Totodată actul creator nu se mai produce live, ci mediat – de unde în literatura pre-modernă autorul apărea în prim-planul scenei ca „solist” (poezie) sau „dirijor” (proză), acum s-a retras în cabina tehnică, făcând-o pe operatorul de sunete. „Muzica sferelor” e înlocuită de cea a sintetizatoarelor – şi cu asta, şi cutia de rezonanţă a ascultătorului (trebuie să) ia o altă formă, ceva mai high tech, dacă se poate. Nu-i mai puţin adevărat însă că, dacă „…poetul e din ce în ce mai el, pe când romancierul încearcă să fie din ce în ce mai alţii – aşa devine din ce în ce mai el” (Paul Goma), cititorul – acel mon semblable, mon frère al lui Baudelaire, gratulat cu calificativul hypocrite – se simte, fiecare, la persoana întâi singular şi ia totul la adresa sa.

Deloc întâmplătoare, evocarea lui Gustave Flaubert din începutul alineatului, şi nici cea a lui Baudelaire – şi unul, şi altul au fost daţi în judecată pentru Madame Bovary, primul, şi Fleurs du mal, cel din urmă. Un secol mai târziu, Măria Sa Cititorul, acum la persoana întâi plural, chit că de data asta nu-i vorba de pluralul majestăţii, ci de „Мы, нижеподписавшиеся” – căci e mai sigur să condamni/comanzi „cu lista”, în buna tradiţie a „democraţiilor populare” –, îşi va face intrarea în scenă, ilustrându-se prin scrisorile colective de condamnare a lui Boris Pasternak, pe care se-nţelege că majoritatea nu l-au citit, pe de-o parte, şi prin înscrierea pe listele de aşteptare a cutărui sau cutărui titlu circulând în samizdat (am prins şi eu un astfel de circuit, în anii 1988-1989, la Moscova – cartea mi s-a adus la o oră stabilită din timp şi au venit după ea fix peste alte 12-14 ore, ca s-o dea mai departe), pe de-alta. [Ne]meritată revanşă a „Eu-lui colectiv” în faţa… individualităţii creatoare.

________________

* continuare din Autopsie sau vivisecţie?