Emilian Galaicu-Păun

Vizita – de data aceasta, privată – a domnului Traian Băsescu în Republica Moldova, la doar câteva luni de la încheierea mandatului prezidenţial, s-a bucurat de toată atenţia mass-media, şi asta deoarece ex-preşedintele României nu vorbeşte cu gura purtătorului său de cuvânt asemenea preş. (ierte-mi-se abrevierea!) moldav Nicolae Timofti, ci prin viu (ba chiar foarte viu) grai. Baia de mulţime, conferinţa de presă, decorarea de către preş. N. Timofti cu ordinul „Ştefan cel Mare”, totul i-a confirmat lui Traian Băsescu – dacă mai era nevoie?! – că Basarabia rămâne nu doar proiectul său de suflet, ci şi fieful său electoral. Asta după ce, aparent, a ieşit din Marea Politică – de pe Dâmboviţa, da; şi de pe Bâc?!...

Întrebarea moarte n-are, în contextul în care Traian Băsescu şi-a reafirmat (fără a depune o cerere în acest sens) intenţia de a solicita cetăţenia moldovenească. Or, de la simplu cetăţean al Republicii Moldova la preşedinte al acesteia nu-i decât un pas, nici măcar nu-i nevoie de alegeri directe, suficient fiind votul Parlamentului. Subiectul rămâne deschis, căci ex-preşedintele român numai de susţinători nu duce lipsă în Basarabia, acum mai derutată ca niciodată. (Mai trebuie să amintesc, odată-n plus, de orizontul de aşteptare al moldovenilor după scrutinul din 30 noiembrie 2014 şi cu ce s-au ales de facto?!...)

Las aşadar locul comentatorilor politici de toată mână să proiecteze fel de fel de scenarii, eu întorcându-mă la primele alegeri ce-au adus alternanţa, din România anului 1996. Citez din Fals tratat de manipulare al Anei Blandiana, Humanitas, 2013:

„Mi-a răspuns chiar el şi eu i-am spus cât de rău îmi pare că nu putusem să fiu în noaptea trecută în Piaţa Universităţii şi cât de mult îl invidiez că a fost acolo. Nu ştiu dacă a ascultat ce-i spuneam şi nu ştiu dacă a înţeles, pentru că m-a întrerupt întrebându-mă ce vreau.

• Vreau să te felicit, i-am răspuns, am sosit acum două ore din Irlanda şi Mexic şi…
• Tu ce vrei? a repetat el grăbit şi ocupat, cu aerul că se află în cursul unei complicate împărţiri în care trebuie să-i dea fiecăruia ceva şi nu are timp de pierdut. Să spun ce vreau şi să las pe altul la rând.
• Ce să vreau? am întrebat uimită.
• Ce funcţie vrei, ce ceri, mi-a explicat el agasat, dar stăpânindu-se.
• Ce să vreau? am repetat eu, începând să înţeleg, nu vreau nimic, am spus întotdeauna că nu vreau nimic. Vreau să vă faceţi datoria ca să pot să mă întorc la viaţa şi la cărţile mele fără remuşcări. Vreau ca toţi cei care vreţi ceva să nu vreţi numai pentru voi, ci şi pentru ceilalţi. Şi am închis telefonul”

Probabil aţi înţeles că la celălalt capăt al firului se afla Emil Constantinescu, preşedintele abia ales al României, la ascensiunea vertiginoasă a căruia a pus umărul şi Ana Blandiana (o va regreta mereu, dar asta-i soarta intelectualilor implicaţi; „În timp ce noi avem idealuri, oamenii politici urmăresc interese”, o tot repetă de-atunci).

Revenind pe meleagurile noastre, dacă nu cumva la oile – pardon, la mieii de sacrificiu, că tot suntem în preajma Sfintelor Sărbători – noastre, parcă-i văd pe „intelectualii lui Băsescu” (de ce nu şi ai lui Vlad Plahotniuc, Vlad Filat, iar mai încoace şi ai lui Iurie Leancă) de la noi cum îşi croiesc deja costumele de consilieri prezidenţiali, miniştri etc., chit că împăratul (republican, dar având aceeaşi orbire… monarhică!) e gol. Se va găsi oare vreunul, oricine va ajunge în fruntea piramidei statale, să nu-i ceară decât „ca toţi cei care vreţi ceva să nu vreţi numai pentru voi”?

şi nu de unul singur, ci cu un întreg avion de pasageri & membri ai echipajului, luaţi de-a valma pe nepregătite într-o „excursie” alpină ad-hoc, de unde toată lumea se îndrepta spre Düsseldorf. Teribilul scenariu pus în practică de copilotul Andreas Lubitz a dat peste cap nu doar vieţile a 149 de oameni (plus una, a sa; altminteri, am observat că ori de câte ori poliţia sau autorităţile anunţă numărul de victime ale vreunui atentat – iar anul acesta au avut loc destule, începând cu cel din redacţia ziarului parizian Charlie Hebdo –, se iau în calcul doar vieţile celor ucişi, nu şi ale ucigaşilor & kamikaze-lor), ci şi sistemul de securitate întărit, dacă nu de-a dreptul blindat, după atentatele din 11 septembrie 2001. Or, tocmai acest sistem de securitate s-a întors, iată, împotriva comandantului navei, care a încercat să forţeze uşa cabinei închise pe dinăuntru timp de zece minute – cum să nu-mi amintesc aici de alte „zece îngrozitoare, nesfârşite minute în aşteptarea morţii” ale tânărului F.M. Dostoievski, condamnat la moarte prin împuşcare «за чтение вслух запрещенного письма литератора Белинского литератору Гоголю…»)?! –, fără succes. Nu-i adevărat că moartea unui singur om este o tragedie, moartea a 100 de oameni deja statistică – în cazul de faţă, o dramă personală (oricare i-ar fi numele: angoasă, depresie) antrenează o tragedie colectivă de proporţii în stare să zguduie o lume-ntreagă. Nu m-aş mira deloc să se vorbească, la un moment dat, de „efectul Andreas Lubitz” sau, generalizând, chiar de „efectul copilotului”, la fel cum nu-i exclus ca fapta lui îngrozitoare să le dea idei unor „Herostraţi” ai timpurilor noastre.

Nu cred să existe vreun om pe faţa pământului care ar fi vrut să fie în pielea cancelarului german Angela Merkel – de departe politicianul nr. 1 al planetei la ora actuală – în momentul în care a ieşit în faţa presei spre a denunţa monstruozitatea săvârşită de către unul din concetăţenii săi. Un gest responsabil, ce presupune tărie de caracter şi simţ moral. (Nu ţin minte să fi schiţat cineva din autorităţi vreun gest similar după doborârea avionului malaiezian de către separatiştii din Doneţk…) Inimaginabil ce se întâmplă în inimile părinţilor lui Andreas Lubitz, ajunşi şi ei la faţa locului, după ce au aflat cauza tragediei. (Dacă avionul a coborât în pantă timp de 10 minute, viaţa lor se va prăbuşi de-acum înainte câte zile vor mai avea de trăit…) Nici rudelor celor 149 de victime nu le vine mai uşor, acum că le travail de deuil stă să înceapă, odată cu strângerea rămăşiţelor (cu adevărat!) pământeşti & identificarea pe cât posibilă a corpurilor – compasiunea autorului acestor rânduri pentru ei este nesfârşită!

* * * * * * *

Ierte-mi-se paralela: ni se tot spune că Republica Moldova se îndreaptă, „la înălţimea de croazieră”, spre Uniunea Europeană; or, comandantul de navă (preşedintele Nicolae Timofti) nu doar că a părăsit cabina, dar pare-se nici n-a călcat vreodată în cockpit. Între timp, s-au schimbat trei prim-miniştri (copiloţi, dacă urmăm aceeaşi logică) – Vlad Filat, Iurie Leancă, Chiril Gaburici –, dintre care primii doi ceva mai experimentaţi în ale politicii, iar ultimul neavând NICI O ORĂ de zbor în înaltele sfere ale puterii (şi căruia i se încredinţează, totuşi, un aparat relativ nou, mai degrabă de fabricaţie rusească decât europeană sau americană – nu tu A320, nu tu Boeing, ci Ан-148 sau Як-40! – datând din august 1991, cu circa trei milioane şi ceva de suflete la bord), şi nici barem stofă de comandant de navă. Încotro acum, Republica Moldova?!...