Emilian Galaicu-Păun

Ca-n orice orășel balnear care se stimează, în perioada estivală localnicii alcătuiesc o minoritate neînsemnată a Sozopolului, asta dacă nu-i punem la socoteală și pe cei dispăruți, ale căror fotografii negru-alb sau color, prinse în piuneze pe tulpinile copacilor, pe stâlpii porților, la intrarea în centrele comerciale, pe fațadele bisericilor etc., etc. te privesc de pretutindeni. Unul câte unul sau un perete întreg de portrete îndoliate, morții dragi nu-i sperie pe turiștii ce-și văd de ale lor pe străzile pavate ale orașului vechi – o bijuterie de piatră și lemn pe care, oricât ai bate-o cu piciorul, mai rămâne ceva de descoperit pentru a doua zi, ca să nu zic pentru a doua (niciodată o ultimă!) oară.

Cele mai multe imagini cu Тъжен помен și Възпоменание le-am văzut chiar pe strada centrală a orașului vechi, Apolonia – pe cât de pitorească sub aspect arhitectural, pe atât de… comercială. Butic lângă butic, zeci de mici restaurante și pizzerii, case de schimb valutar din sută în sută de metri, și tot atâtea fețe de oameni cari au fost – ca să reiau un titlu celebru –, afișate oriunde s-a găsit un loc liber, totul într-o pașnică vecinătate. Majoritatea dați la Тъжен помен sunt dispăruți recent: fie că au trecut 40 de zile, fie că tocmai s-a împlinit anul; cei trecuți la Възпоменание au ceva vechime: 3 ani, 10 ani, 20 de ani (n-am stat să stabilesc recordul întru aducere-aminte). Un pomelnic în aer liber, iar acolo unde fotografiile morților dragi ocupă un perete întreg – de pildă, pe timpanul bisericii Sfântul Gheorghe –, un columbar-cenotaf. În felul acesta, nu doar cei apropiați cinstesc memoria adormiților, ci și orașul aduce un ultim omagiu foștilor săi locuitori.

Mi s-a spus că ține de o tradiție locală, acest cult al memoriei – nici globalizarea (niște indieni costumați, cu pene pe cap, interpretează cântece maya la nici o sută de pași de biserica Sfinților Chiril și Metodiu; or, așa ceva am văzut cândva și la Iași, în holul Palatului Culturii în zilele târgului de carte Gaudeamus, și chiar la Chișinău, acum doi-trei ani, în fața magazinului Gemenii), nici afluxul sezonier de turiști nu par să fi clintit credința bulgarilor în strămoși. Sigur, toate aceste Тъжен помен și Възпоменание n-au renumele Cimitirului vesel din Săpânța, și nici nu am văzut turiști pozându-se pe fundalul lor (de ce ar fi făcut-o?! ei ce n-au morții lor?!!), dar abia ele fac din Sozopol un oraș literalmente de pomină. (În comparație, cimitirul aflat la jumătate de oră de mers pe jos în afara orașului pare mai degrabă un loc uitat de Dumnezeu…)

Aici s-ar cere de pus punct, doar că întâmplarea face ca-n seara zilei de 31 august – ziua în care ne adunăm cu toții, an de an, în familie, ca s-o pomenim pe bunica Emilia, trecută la cele veșnice în 1994; prin extindere, ziua pomenirii morților noștri dragi –, stând la masă, cineva din noi să răstoarne paharul cu vin roșu. Ziua în care Възпоменание este trăită ca Тъжен помен.

O plajă. Nu și o plajă de subiecte pentru scris. În concediu, și scrisul își ia o mică vacanță - noroc de simțul datoriei, mereu gata să răspundă la apel. Cu condiția să sune clopoțelul, ca la pescari, atunci când peștele mușcă nada. La cât de multă lume se află în apă, se pare că nu mai e loc de pește - dacă nu cumva fiecare dintre făpturile ce încearcă marea cu degetul (vorba vine) nu constituie și nada, și peștele, și pescarul, și plaja de posibilități. Bref, așa trece o zi, așa trec două zile, trei, patru…

Nu se remarca prin nimic, printre copiii care se bălăceau mai aproape de mal sub supravegherea părinților sau lăsați de capul lor, și doar când o luase hotărât spre geamandura oranj, cu mișcări precise de înotătoare „cu școală”, am deslușit în micuța naiadă o ființă ce părea să-și revendice dreptul de a se afla în elementul ei. O voce de pe mal - a tatălui, după toate probabilitățile - îi strigă ceva în bulgară (cât ce să uit - acțiunea se întâmplă la Sozopol, Bulgaria, într-una din primele zile ale lui septembrie), fata îi făcu semn că totul e în ordine, iar odată ajunsă la geamandură începu să înoate paralel cu malul, încolo și încoace. Calmul cu care părintele își urmărea de departe copila, fără să intre baremi în apă, mă făcu și mai atent - prea siguri de ei, și unul și altul. Între timp, salvamarii arboraseră stegulețul oranj, semn că mare se învolburează, ceea ce presupunea că scăldatul nu-i interzis, dar nici recomandat. Micuța sirenă își vedea în continuare de înotul ei, de parcă se afla la antrenament și trebuia să facă un număr anume de bazine. Imperturbabil, tatăl contempla orizontul, fără să dea semne de neliniște. Așa a trecut o habă de vreme, ochii mei au făcut roată să vadă ce se mai întâmplă de jur împrejur, când de-odată am zărit o oarece agitație pe plajă - încă nu știam că tocmai urma să sune clopoțelul, altfel spus că tocmai urma să prind peștișorul de aur (al subiectului pentru scris).

Cu mișcări la fel de hotărâte, resfirându-și pletele pe valuri, copila înota spre mal și abia atunci a intrat și tatăl ei în mare - doar câțiva pași, oprindu-se când apa i-a ajuns la subsuori. După cum se mișca, părea o făptură eminamente de uscat - nici măcar n-a schițat gestul unei lunecări pe suprafața, adevărat tot mai agitată, a apei. În câteva clipe, fetița își cuprinse tatăl de după gât, iar el făcu stânga-mprejur cu fiică-sa purtată victorios pe brațe. Și iarăși mă uimi felul cum pășește, ca și cum ar merge pe drum și nu prin valuri. Astfel îmbrățișați, ieșiră pe mal.

Priveliștea mă răvăși - copila avea un picior retezat mai sus de genunchi (de acolo de unde mă aflam, nu mi-am dat seama dacă se născuse cu un picior mai scurt sau i-a fost cândva amputat), și pur și simplu nu ar fi putut țupăi pe nisip, ceea ce n-o împiedica însă să se simtă ca peștele în apă odată ajunsă în larg. Mărturisesc că m-am dat mai aproape de ei, trăgând discret cu urechea, poate-poate îl voi auzi pe bărbatul robust strigând-o pe nume. Dacă o făcuse, n-am fost eu în stare să-l deslușesc în bulgară - și așa micuța sirenă de Sozopol va rămâne în amintirea mea doar grație acestor rânduri ce-i consemnează nici nu curajul, ci probabil felul ei de a fi (în elementul ei).

După, i-am pierdut din vedere. Sau poate că pur și simplu n-am vrut să văd un bărbat împingând un cărucior cu rotile prin nisip, după ce că mi s-a întipărit pe retină imaginea tatălui mândru de fiica lui trecând marea înot (adevărat, paralel cu malul) într-un picior.