Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Sorry! No content for 18 septembrie. See content from before

miercuri 16 septembrie 2015

Memoriei lui Mihai Volontir

(L-am văzut în mai multe rânduri pe scenă, deja în roluri de moşi înţelepţi ; am stat cu ochii lipiţi de ecranul televizorului – alb-negru, pe atunci – ori de câte ori apărea în filme; o dată sau de două ori s-a întâmplat să stăm la aceeaşi – (foarte!) rotundă – masă, după nişte premiere de la Teatrul Vasile Alecsandri din Bălţi ; nu ţin minte să-mi fi adresat vreun cuvânt sau să-i fi vorbit – dar, Dumnezeule ! cu ce zâmbet ştia să-l cadorisească pe oricine se afla în preajma sa. Cu toată stima ce i-am purtat-o, nu voi scrie acum despre Mihai Volontir – criticii de artă o vor face mai competent, iar prietenii de suflet, mai simţit – ; îngăduie-mi-se însă gestul creştinesc de a arunca şi eu un pumn de ţărână, preschimbat în cuvinte.

Cuvinte de jelit morţii dragi, în cazul de faţă – direct de la mormântul bunicii & mamei, şi ele de prin părţile Şoldăneştilor…)

* * * * * * *

Închise ochii, cum ai trage sub tine lumea întreagă, să nu rămână cumva afară, c-o pierzi. Se făcea că ţintirimul se transformase într-un teren de joacă pentru copii, toate mormintele erau deschise, reprezentând care o luntre, care o maşinuţă, care un tobogan şi câte şi mai câte jucării din lemn. În jur – nici ţipenie, de parcă i-ar fi înghiţit pe toţi pământul. Perpendicular pe-o moviliţă de ţărână proaspăt escavată era pusă o scândură lată la un capăt şi ceva mai îngustă la celălalt (capacul de sicriu, cum avea să-şi dea seama numaidecât), de-o parte aşezându-se el, de alta – bunica. Nu reuşi din prima s-o desprindă de pământ – „Că doar n-o fi prins rădăcini”, îi trecu prin minte –; şi acum se chinuia din răsputeri să contrabalanseze, dacă nu prin propria greutate, cel puţin printr-un efort de voinţă, mănunchiul de oase de la capătul îndepărtat. „Grea pierdere”, i se mai răsuci prin creier, aparent fără legătură, când de-odată lemnul scârţii prelung şi bătrâna săltă în sus, ca pe braţe.

Odată echilibrul aruncat în aer, lucrurile se precipitară într-un ritm infernal. Cum se dădeau în scrânciob aşa, el cu bunica, de fiecare dată când reuşea s-o scoată din pământ, ea se arăta mai tânără cu o poză din albumul familial, iat-o ultima dată „scoasă-n patret pentru bolentin” (vorba ei) cu doar câţiva ani înainte de a se prăpădi, apoi surprinsă la ţară, trebăluind pe lângă casă, în fiecare din vacanţele pe care el le petrecea, împreună cu frate-su, la U-eşti, până la acea fotografie de epocă, cu zimţişori, din 1968, când tatăl lor, ofiţer în aviaţia maritimă, sosi în concediu militar pentru o săptămână, ocazie cu care fotograful satului „i-a tras în chip” – aici şirul de bunici în descreştere din albumul de familie se întrerupe brusc, imaginaţia urmând a desăvârşi restul –, femeie în putere, purtând de grijă casei, bărbatului, celor doi copii, soacrei (într-un singur an – şi ce an, 1946! – şi-a îngropat mama-soacră, unul din băieţi, ăl mai mare, „cuminte ca o fată mare”, nu uita să adauge; şi-a ridicat casa), mamă, iarăşi mamă, nevastă tânără, mireasă, logodnică („Ai să mergi după mine?”, a întrebat-o tânărul pistruiat, cu părul în flăcări, după slujba de duminică), fată mare, fetiţă, şi-n cele din urmă cocuţă în leagănul de lemn, pe tălpige, prin care au trecut, succedându-se aproape anual, alţi zece fraţi şi surori.

La istlalt capăt al scândurii ­– el, în creştere (uşor de zis: „când era d-un an, parcă era de cinci; iară când fu de cinci, parcă era de cincisprezece...”), în căutarea mitului [personal], pe care-l schimbă o dată cu vârsta: Wunderkind, Romeo şi Julieta, Don Juan, Faust... Pe neprins de veste întreg ţintirimul se umplu de lume, vii şi morţi laolaltă, familiile treceau de la un loc de veci la altul cu dezinvoltura sportivilor care-şi schimbă aparatul la care urmează, din clipă în clipă, să evolueze: bârnă, sol, paralele...

Ca Cel de-a zis: „Am văzut spaima cercurilor, pătratelor şi trapezelor goale…”

Ca-n orice orășel balnear care se stimează, în perioada estivală localnicii alcătuiesc o minoritate neînsemnată a Sozopolului, asta dacă nu-i punem la socoteală și pe cei dispăruți, ale căror fotografii negru-alb sau color, prinse în piuneze pe tulpinile copacilor, pe stâlpii porților, la intrarea în centrele comerciale, pe fațadele bisericilor etc., etc. te privesc de pretutindeni. Unul câte unul sau un perete întreg de portrete îndoliate, morții dragi nu-i sperie pe turiștii ce-și văd de ale lor pe străzile pavate ale orașului vechi – o bijuterie de piatră și lemn pe care, oricât ai bate-o cu piciorul, mai rămâne ceva de descoperit pentru a doua zi, ca să nu zic pentru a doua (niciodată o ultimă!) oară.

La Sozopol (foto: Emilian Galaicu-Păun)
La Sozopol (foto: Emilian Galaicu-Păun)

Cele mai multe imagini cu Тъжен помен și Възпоменание le-am văzut chiar pe strada centrală a orașului vechi, Apolonia – pe cât de pitorească sub aspect arhitectural, pe atât de… comercială. Butic lângă butic, zeci de mici restaurante și pizzerii, case de schimb valutar din sută în sută de metri, și tot atâtea fețe de oameni cari au fost – ca să reiau un titlu celebru –, afișate oriunde s-a găsit un loc liber, totul într-o pașnică vecinătate. Majoritatea dați la Тъжен помен sunt dispăruți recent: fie că au trecut 40 de zile, fie că tocmai s-a împlinit anul; cei trecuți la Възпоменание au ceva vechime: 3 ani, 10 ani, 20 de ani (n-am stat să stabilesc recordul întru aducere-aminte). Un pomelnic în aer liber, iar acolo unde fotografiile morților dragi ocupă un perete întreg – de pildă, pe timpanul bisericii Sfântul Gheorghe –, un columbar-cenotaf. În felul acesta, nu doar cei apropiați cinstesc memoria adormiților, ci și orașul aduce un ultim omagiu foștilor săi locuitori.

Mi s-a spus că ține de o tradiție locală, acest cult al memoriei – nici globalizarea (niște indieni costumați, cu pene pe cap, interpretează cântece maya la nici o sută de pași de biserica Sfinților Chiril și Metodiu; or, așa ceva am văzut cândva și la Iași, în holul Palatului Culturii în zilele târgului de carte Gaudeamus, și chiar la Chișinău, acum doi-trei ani, în fața magazinului Gemenii), nici afluxul sezonier de turiști nu par să fi clintit credința bulgarilor în strămoși. Sigur, toate aceste Тъжен помен și Възпоменание n-au renumele Cimitirului vesel din Săpânța, și nici nu am văzut turiști pozându-se pe fundalul lor (de ce ar fi făcut-o?! ei ce n-au morții lor?!!), dar abia ele fac din Sozopol un oraș literalmente de pomină. (În comparație, cimitirul aflat la jumătate de oră de mers pe jos în afara orașului pare mai degrabă un loc uitat de Dumnezeu…)

Aici s-ar cere de pus punct, doar că întâmplarea face ca-n seara zilei de 31 august – ziua în care ne adunăm cu toții, an de an, în familie, ca s-o pomenim pe bunica Emilia, trecută la cele veșnice în 1994; prin extindere, ziua pomenirii morților noștri dragi –, stând la masă, cineva din noi să răstoarne paharul cu vin roșu. Ziua în care Възпоменание este trăită ca Тъжен помен.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG