Emilian Galaicu-Păun

1. „Mo-o-r“ – şopti abia venin­du-şi în fire, dar, înspăimântat de cele rostite, îşi duse numai­decât palma la gură,

2. totuşi târziu, căci vocea-i trecu prin gaura din mijlocul pal­­mei şi, înşurubându-se în aer, pe spirală, în cercuri tot mai largi, goli spaţiul din juru-i: „mo-o-r!“

3. Ca să nu vadă cum se înde­păr­tează copacii, casele, vietăţile şi oamenii – unde-unde spre oriunde ori niciunde –

4. lăsându-l într-un gol desă­vâr­şit, îşi duse mâinile la ochi,

5. totuşi târziu, căci privirea-i trecu prin găurile din mijlocul palmelor şi, bifurcându-se,

6. îşi luă lumea-n cap şi se tot duse unde-or duce-o ochii.

7. Zăcea nemişcat în capul oa­selor, cu palmele deschise spre cer, simţind cum prin mijlocul lor se scurg liniile vieţii şi sorţii şi, picătură cu picătură, su­doa­rea.

8. „De-acum nimeni nu-mi va mai ghici în palmă“, gândi şi gân­du-i se scurse printr-una din găurile din palme.

9. Să nu i se vadă rănile, au încercat să i le bandajeze, ca unei mumii, dar bandajele s-au scurs prin găurile din palme şi degetele oamenilor, băgate în rană – să creadă! –, la fel s-au scurs, lărgindu-i găurile.

10. Hainele de-asemeni, de la mâneci spre poale, i s-au scurs prin găurile din palme, zgândă­rându-i-le cu nodurile şi cusătu­rile lor, lărgindu-i-le.

11. I s-au scurs încălţările, pră­fuite şi roase, cu tot cu dru­mul pe care l-au parcurs.

12. Şi cuiele care l-au ţintuit locului s-au scurs prin palmele deschise şi oarbe, găurindu-le.

13. Adăpostul în care s-a năs­cut i s-a scurs prin găurile din pal­­me, cu tot cu vite şi steaua de deasupra, cu tot cu magii veniţi să i se închine şi pruncii tăiaţi în locul lui.

14. A luat într-o mână nisip şi nisipul i s-a scurs prin găurile din palmă. A încercat să-l adune în cealaltă mână, dar i s-a scurs şi din aceasta. „Sunt un Mână-Spar­tă“, şopti.

15. Zăcea nemişcat, osândin­du-şi oasele, cu palmele deschise spre cer, simţind cum înfăţişarea i se scurge prin găurile din palme: prima impresie mai întâi, adevă­rata sa faţă mai apoi, aerul de absenţă şi, la urmă, faţa ascunsă, deschisă spre mister.

16. Din braţe şi picioare i s-au scurs gesturile, apoi, ca nişte fluvii în timpul secetei, braţele şi picioarele.

17. Tot ce a îmbrăţişat şi pe ce a pus mâna vreodată i s-a scurs prin găurile din palme.

18. Noroc de simetria axială, altfel plămânii, rinichii, inima, ficatul, plexul solar etc., etc. s-ar fi îmbulzit să se scurgă printr-o singură gaură şi, Doamne fereşte! s-ar fi putut opri undeva, zăgă­zuind trecerea.

19. Numai creierul, încăpă­ţâ­­natul, nu s-a decis mult timp prin care gaură să se scurgă, căutând argumente pro şi contra pentru fiecare din ele.

20. Neamul întreg, viii şi mor­ţii, i s-a scurs prin găurile din palme: rudele după mamă – prin partea inimii, cele după tată – prin partea dreaptă.

21. Totul în juru-i prinse a se roti, extatic, devenind lumină şi muzică a sferelor, dar şi aceas­tă muzică s-a scurs prin palmele găurite-n mijloc, ca două feţe separate ale unui singur disc, deşi e greu de închipuit cum pot fi separate feţele aceluiaşi disc.

22. Timpul însuşi s-a scurs prin găurile din palme, fără a-i vindeca rănile.

23. „Ce clepsidră desăvâr­şită“, gîndi el când ultimele linii şi trăsături scurse din palme s-au adunat într-o altă dimensiune, formând aceeaşi palmă.

24. „De-acum palmele mele vor fi table de legi“, se coagulă, adunându-se pe sine într-o altă dimensiune, gândul scurs prin găurile din palme.

25. „Noroc de simetria axială, mai gândi atunci, altfel cum m-ar fi crucificat dacă aveam o sin­gură mână?“

26. Bandajele, de-asemeni hai­nele şi încălţările, scurse în altă dimensiune, i s-au aşezat pe tru­pul scurs într-o altă dimensiune.

27. Tot ce a îmbrăţişat şi pe ce a pus mâna, scurgându-i-se prin găurile din palme, s-a adu­nat într-o altă dimensiune.

28. Neamul întreg, viii şi mor­ţii, scurs prin găurile din palme, s-a înfăţişat într-o altă dimensi­une: rudele după mamă – în partea inimii, cele după tată – în partea dreaptă.

29. Lumea însăşi, scursă prin găurile din palmele sale, s-a tran­sfigurat, căpătând o altă dimen­si­u­ne; timpul însuşi, scurs prin găurile din palmele sale, s-a schim­bat la faţă, fără a-i vindeca rănile.

30. A luat într-o mână nisip şi nisipul i s-a scurs prin gaura din palmă în altă dimensiune. A în­cercat să-l adune în palma din altă dimensiune, dar el s-a scurs şi de-acolo în palma lui de cândva.

31. „Sunt un Mână-Spartă...“, şopti, dar înspăimântat de cele rostite, îşi duse palma la gură...

32. „…un Mână-Spartă cu dare de mână: Luaţi, mâncaţi…!”, dar înspăimântat de cele văzute şi nevăzute, îşi duse palmele la ochi...

33.1/3 .„...dar lumea nu L-a cunos­cut“

Ierte-mi-se întârzierea cu care reacţionez, în scris, la moartea marelui poet rus Evgheni Evtuşenko (18.07.1932 – 1.04.2017). Nu îmi voi da cu părerea despre opera sa poetică, ci voi întoarce şi eu din condei două istorii, cu acelaşi personaj, fiindcă sunt oarecum legate între ele, fie şi prin ricoşeu. Cea de-a doua ţine demult de Istoria Literaturii (cu majuscule!), şi o ştie „toată lumea” (literară, cel puţin); va trebui însă să treacă ceva timp, ca s-o aflăm şi pe prima, din chiar gura protagonistului – nimeni altul decât poetul rus Evgheni Evtuşenko – via consemnarea reporterului de ocazie – nimeni altul decât poetul român Nichita Danilov –, care a şi aşternut-o pe hârtie. Să le luăm pe rând.

Prima. Înainte să ajungă un adevărat globe-trotter, tânărul poet rus Evgheni Evtuşenko a trebuit să treacă… Prutul – în sensul invers decât suna celebrul ordin antonescian – şi, se pare că a făcut-o cu dreptul! Iată ce-şi aminteşte, peste decenii, marele rus, la un pahar de vorbă: „În anii şaizeci am trecut şi eu prin Iaşi. Era primul oraş pe care l-am vizitat atunci când mi s-a permis să ies din Uniune. Tovarăşii m-au cazat la cel mai bun hotel. Din banii pe care-i câştigasem publicând versuri, am cumpărat vin roşu românesc, puterea ursului. Iar noaptea am împărţit-o cu cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o vreodată. În timp ce ne hârjoneam ca nişte nebuni pe canapea, portretul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a desprins din perete şi ne-a picat în cap. Mi-am dat seama atunci că semnul acesta e de bun augur şi că dragostea învinge orice dictatură. De aceea nu m-am mirat când mai târziu a căzut zidul Berlinului şi apoi comunismul…” (Nichita Danilov, „La Dinescu. Aşteptându-l pe Evgheni”, din volumul Portrete fără ramă, Tracus Arte, 2012). Nimic de luat, nimic de adăugat – decât că „cea mai frumoasă femeie” trebuie să fi tras o frică soră cu moartea, şi că vor trece alte trei decenii şi mai bine înainte să cadă Zidul, după ce nu portretul, ci însuşi Ceauşescu a picat (în dizgraţia Moscovei, apoi sub gloanţe)…

Secunda. Peste doar câţiva ani de la „descălecarea” – sau poate… încălecarea, ca să nu zic călărirea! – moldavă, mai exact în 1965, (încă) tânărul poet rus Evgheni Evtuşenko participă la întâia ediţie a Festivalului de Poezie de la Struga, din fosta Iugoslavie (acum, Macedonia), unde trebuie să se încline în faţa tânărului poet român Nichita Stănescu, de-un leat cu el, care obţine, cu poemul „Quadriga”, Premiul mic, pentru tineri (între paranteze amintim că vor trece alţi 17 ani, înainte ca Nichita Stănescu să fie încoronat, tot aici la Struga, cu Cununa de aur, un fel de Premiul Nobel al poeţilor). Lui Evgheni Evtuşenko nu i-a picat bine faptul că juriul macedonean l-a preferat pe român, astfel că în aceeaşi seară s-a pus pe băut, ca să-şi înece amarul în votcă; şi cu cine credeţi – sigur că da, cu Nichita Stănescu! De la o vorbă la alta, la un moment dat s-au luat la pumni. I-au despărţit, apoi s-am împăcat pe loc, iar ca răbufnirea de orgoliu a rusului să nu impieteze prietenia dintre popoare, la întoarcerea poeţilor în patriile lor, în cele două capitale – Moscova şi Bucureşti – s-a hotărât să fie tradusă poezia lui Nichita Stănescu în limba rusă; la fel, să fie tradusă poezia lui Evgheni Evtuşenko în limba română. Toate bune şi frumoase, doar că... poezia lui Nichita Stănescu urma să fie tradusă de nimeni altul decât Evgheni Evtuşenko, precum şi poezia lui Evgheni Evtuşenko urma să fie tradusă de nimeni altul decât Nichita Stănescu. Zis şi făcut (după versiunile ad-litteram).

Să fie şi de data asta o pură întâmplare că Evgheni Evtuşenko s-a stins pe 1 aprilie, la doar o zi diferenţă de la ziua de naştere a lui Nichita Stănescu?!