Emilian Galaicu-Păun

Nu mai ţin minte ca între Ziua Învierii Domnului şi Paştele Blajinilor să fi nins, şi încă atât de abundent, încât copacii să se frângă sub greutatea pufoasă a zăpezii de aprilie. Pe fundalul albului atotprezent, verdele crud al frunzelor (vai! pleoştite) parcă nu mai bucură ochiul, de unde primăvara-şi luase avântul şi părea de neîntors din cale. (Şi n-am suflat un cuvânt despre toată floarea scuturată, de prin livezi şi grădini, cel mai probabil – înainte să fi legat rod…) Ceea ce înseamnă că nu tot ce coboară din Ceruri este neapărat un dar de la Dumnezeu…

Despre daruri, în rândurile ce urmează. Mai exact, despre pomeni – an de an televiziunile noastre se întrec în a face reportaje senzaţionale de la Paştele Blajinilor, filmând adevărate chiolhanuri prin cimitire, ceea ce la drept vorbind nu mai uimeşte pe nimeni. Celor care de pe acum îşi pregătesc coşurile cu merinde, la fel şi pomenile, aş vrea să le strecor în geantă dacă nu o carte, cel puţin o parabolă indiană – căci, nu-i aşa? omul nu trăieşte doar cu pâine. Iat-o:

Cerşetorul şi regele

Un om sărman, care abia îşi ducea zilele cerşind din poartă-n poartă, a zărit într-o bună zi o caleaşcă de aur in­trând în sat, iar în caleaşcă se afla un rege frumos şi surâzător.

Săracul şi-a spus de îndată în sinea lui: suferinţele mele au luat sfârşit, traiul meu nevoiaş s-a isprăvit. Simt că regele cu chip luminos a venit aici doar pentru mine. Am să mă bucur de firimiturile averii lui şi am să duc de azi înainte o viaţă lipsită de griji.

Ca şi cum ar fi venit, într-adevăr, pentru a-l întâlni pe omul cel sărman, regele a oprit caleaşca în dreptul lui. Cerşetorul, care îngenunchease cu fruntea în ţărână, s-a ridicat şi l-a privit, încredinţat că norocul n-avea să-l mai ocolească.

Deodată, regele a întins o mână spre cerşetor şi i-a spus:

– Ce-mi dai?

Săracul, uimit şi încurcat, n-a ştiut ce să-i răspundă. „Nu cumva re­gele vrea să glumească sau să-şi bată joc de mine?”, se întreba el. „Ori mă aşteaptă alte necazuri?”

Apoi, văzând surâsul regelui, chipul luminos şi mâna în­tinsă, a scotocit în traistă şi a găsit câţiva pumni de orez. A luat un bob de orez şi i l-a dat regelui, care i-a mulţumit şi a plecat mai departe în caleaşca trasă de caii nemaipomenit de iuţi.

Seara, cerşetorul şi-a golit traista şi a găsit un bob de aur. A început să plângă amar…

– De ce oare nu i-am dat tot orezul?

Acum, gândească-se fiecare la ce-a vrut să spună autorul anonim – dar şi cel de-o citează – prin parabola dată; mie unuia nu-mi rămâne decât să… pun bomboana pe colivă, ca un adevărat creştin ortodox, printr-un text al regretatului Cristian Popescu (1959 – 1995), Scris minuscul, pe care-l citez cap-coadă:

„Cel mai mare scriitor din lume se pare că a fost Popescu Cristian din Bucureşti, România, care a reuşit să-şi scrie opera pe două kilograme de orez (638 de litere pe fiecare bob). Spre sfârşitul vieţii, complet nesatisfăcut de rezultat, el a fiert cu ceapă şi cu ardei cele două kilograme de orez şi le-a mâncat singur.”

1. „Mo-o-r“ – şopti abia venin­du-şi în fire, dar, înspăimântat de cele rostite, îşi duse numai­decât palma la gură,

2. totuşi târziu, căci vocea-i trecu prin gaura din mijlocul pal­­mei şi, înşurubându-se în aer, pe spirală, în cercuri tot mai largi, goli spaţiul din juru-i: „mo-o-r!“

3. Ca să nu vadă cum se înde­păr­tează copacii, casele, vietăţile şi oamenii – unde-unde spre oriunde ori niciunde –

4. lăsându-l într-un gol desă­vâr­şit, îşi duse mâinile la ochi,

5. totuşi târziu, căci privirea-i trecu prin găurile din mijlocul palmelor şi, bifurcându-se,

6. îşi luă lumea-n cap şi se tot duse unde-or duce-o ochii.

7. Zăcea nemişcat în capul oa­selor, cu palmele deschise spre cer, simţind cum prin mijlocul lor se scurg liniile vieţii şi sorţii şi, picătură cu picătură, su­doa­rea.

8. „De-acum nimeni nu-mi va mai ghici în palmă“, gândi şi gân­du-i se scurse printr-una din găurile din palme.

9. Să nu i se vadă rănile, au încercat să i le bandajeze, ca unei mumii, dar bandajele s-au scurs prin găurile din palme şi degetele oamenilor, băgate în rană – să creadă! –, la fel s-au scurs, lărgindu-i găurile.

10. Hainele de-asemeni, de la mâneci spre poale, i s-au scurs prin găurile din palme, zgândă­rându-i-le cu nodurile şi cusătu­rile lor, lărgindu-i-le.

11. I s-au scurs încălţările, pră­fuite şi roase, cu tot cu dru­mul pe care l-au parcurs.

12. Şi cuiele care l-au ţintuit locului s-au scurs prin palmele deschise şi oarbe, găurindu-le.

13. Adăpostul în care s-a năs­cut i s-a scurs prin găurile din pal­­me, cu tot cu vite şi steaua de deasupra, cu tot cu magii veniţi să i se închine şi pruncii tăiaţi în locul lui.

14. A luat într-o mână nisip şi nisipul i s-a scurs prin găurile din palmă. A încercat să-l adune în cealaltă mână, dar i s-a scurs şi din aceasta. „Sunt un Mână-Spar­tă“, şopti.

15. Zăcea nemişcat, osândin­du-şi oasele, cu palmele deschise spre cer, simţind cum înfăţişarea i se scurge prin găurile din palme: prima impresie mai întâi, adevă­rata sa faţă mai apoi, aerul de absenţă şi, la urmă, faţa ascunsă, deschisă spre mister.

16. Din braţe şi picioare i s-au scurs gesturile, apoi, ca nişte fluvii în timpul secetei, braţele şi picioarele.

17. Tot ce a îmbrăţişat şi pe ce a pus mâna vreodată i s-a scurs prin găurile din palme.

18. Noroc de simetria axială, altfel plămânii, rinichii, inima, ficatul, plexul solar etc., etc. s-ar fi îmbulzit să se scurgă printr-o singură gaură şi, Doamne fereşte! s-ar fi putut opri undeva, zăgă­zuind trecerea.

19. Numai creierul, încăpă­ţâ­­natul, nu s-a decis mult timp prin care gaură să se scurgă, căutând argumente pro şi contra pentru fiecare din ele.

20. Neamul întreg, viii şi mor­ţii, i s-a scurs prin găurile din palme: rudele după mamă – prin partea inimii, cele după tată – prin partea dreaptă.

21. Totul în juru-i prinse a se roti, extatic, devenind lumină şi muzică a sferelor, dar şi aceas­tă muzică s-a scurs prin palmele găurite-n mijloc, ca două feţe separate ale unui singur disc, deşi e greu de închipuit cum pot fi separate feţele aceluiaşi disc.

22. Timpul însuşi s-a scurs prin găurile din palme, fără a-i vindeca rănile.

23. „Ce clepsidră desăvâr­şită“, gîndi el când ultimele linii şi trăsături scurse din palme s-au adunat într-o altă dimensiune, formând aceeaşi palmă.

24. „De-acum palmele mele vor fi table de legi“, se coagulă, adunându-se pe sine într-o altă dimensiune, gândul scurs prin găurile din palme.

25. „Noroc de simetria axială, mai gândi atunci, altfel cum m-ar fi crucificat dacă aveam o sin­gură mână?“

26. Bandajele, de-asemeni hai­nele şi încălţările, scurse în altă dimensiune, i s-au aşezat pe tru­pul scurs într-o altă dimensiune.

27. Tot ce a îmbrăţişat şi pe ce a pus mâna, scurgându-i-se prin găurile din palme, s-a adu­nat într-o altă dimensiune.

28. Neamul întreg, viii şi mor­ţii, scurs prin găurile din palme, s-a înfăţişat într-o altă dimensi­une: rudele după mamă – în partea inimii, cele după tată – în partea dreaptă.

29. Lumea însăşi, scursă prin găurile din palmele sale, s-a tran­sfigurat, căpătând o altă dimen­si­u­ne; timpul însuşi, scurs prin găurile din palmele sale, s-a schim­bat la faţă, fără a-i vindeca rănile.

30. A luat într-o mână nisip şi nisipul i s-a scurs prin gaura din palmă în altă dimensiune. A în­cercat să-l adune în palma din altă dimensiune, dar el s-a scurs şi de-acolo în palma lui de cândva.

31. „Sunt un Mână-Spartă...“, şopti, dar înspăimântat de cele rostite, îşi duse palma la gură...

32. „…un Mână-Spartă cu dare de mână: Luaţi, mâncaţi…!”, dar înspăimântat de cele văzute şi nevăzute, îşi duse palmele la ochi...

33.1/3 .„...dar lumea nu L-a cunos­cut“