„Eşti analfabet? Scrie-ne şi te ajutăm pe gratis” – aşa suna anunţul pe care l-am descoperit recent pe-un site, nu spun care anume spre a nu-i face – vorba vine, „pe gratis” – publicitate. Or, punerea în ecuaţie a analfabetismului şi a Internetului pare de-a dreptul absurdă, acum când copiii ştiu să mânuiască mouse-ul înaintea stiloului, cu consecinţe încă greu de evaluat. Şi totuşi nu poţi fi sigur 100% că-n epoca informaticii toată lumea ştie carte – îmi vin în minte secvenţele (cumplite!) ale unui film francez din prin anii 2000 în care o tânără menajeră riscă să fie dată de gol ca fiind analfabetă – Nota Bene: acţiunea are loc în Franţa începutului de milieu III –, drept care aceasta îşi asasinează cu sânge rece stăpânii, pe când aceştia s-au instalat comod în faţa televizorului ca să asculte un concert live de muzică clasică.
Şi dintre cei care ştiu a ceti & scrie, care-i de fapt procentul de „analfabeţi” ai înţelegerii celor citite/scrise? Întrebare deloc gratuită – prieteni (din publicitate & mass-media) ştiu de ce!... Gândul acesta năstruşnic mi-a venit răspunzând la o întrebare a lui Ion Toma, pentru un site (al cărui nume nu-l dau, de vreme ce nici în primul caz nu am făcut-o). Cu permisiunea jurnalistului, o reproduc aici: „Uneori se creează impresia că poeţii şi scriitorii sunt atât de departe de realitate, încât până şi limba lor sună straniu, asemenea latinei pentru plebeii romani. De ce operele bine cotate de specialişti sunt imposibil de citit de oamenii obişnuiţi?” După ce interviul a fost plasat pe site, simt nevoie să revin aici pentru a nuanţa anumite idei. Iată aşadar un răspuns ceva mai dezvoltat:
Şi oamenii obişnuiţi, sunt ei oare o-biş-nu-iţi – şi dacă da, în ce măsură – cu lectura?! Cred că de aici ar trebui să începem. În acest sens amintesc că junimiştii scoteau Convorbiri literare – revistă care-a făcut, nu-i aşa? istorie, şi nu doar literară; ba chiar nu doar istorie, ci şi limbă naţională – într-un tiraj „fabulos” de tocmai 150 de exemplare. Şi că printre semnatarii acestei publicaţii se numea şi Mihai Eminescu, acuzat de contemporani că – nici mai mult, nici mai puţin! – strică limba română, tocmai el, creatorul de geniu al limbii literare moderne, din ale cărei ape freatice îşi vor trage sursa limbajele poetice ale începutului de secol XX. (În paranteză fie spus, îmi imaginez că Rugăciunea unui dac trebuie să fi sunat unei urechi neformate la şcoala marii literaturi, altminteri practic inexistentă la acea oră pe teritoriul Principatelor de curând unite, chiar mai straniu decât „latina pentru plebei” – hai să zicem, asemenea sanscritei pentru urmașii lui Traian şi Decebal…) Vrem, nu vrem, trebuie să recunoaştem că „la începutul unor asemenea schimbări (lăuntrice – nota mea, Em. G.-P.) situam şi lectura” (Însemnările lui Malte Laurids Brigge, de Rainer Maria Rilke, Editura Univers, 1982), abia aceasta dând orizont fiinţei cuvântătoare – cu atât mai cuvântătoare, cu cât vocabularul se formează practicând cititul, şi nu transcriind la întâmplare sau metodic neologisme din DEX – ce se pretinde a fi omul. Şi Rilke insistă, pornind de la exemplul personal: „Atunci am presimţit oarecum ceea ce am simţit mai târziu: că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate”. (Eu unul aş reproduce această frază în toate clasele de studiu, pe toate cărţile, de la Abecedar la Enciclopedia Britanica – şi asta deoarece ea exprimă chintesenţa viziunii mele despre lume: cărţile se citesc unele pe altele, la nesfârşit!) Revenind la „operele bine cotate de specialişti” (la drept vorbind, s-ar fi cuvenit şi o listă concretă, dar şi fără aceasta îmi dau seamă ce vrea să întrebe jurnalistul) care-s „imposibil de citit”, se trece foarte uşor peste faptul că orice meserie presupune şcoală, că scrisul, dar şi cetitul (sic!) – mai ales cetitul! – se învaţă, că „specialiştii” nu au fost desemnaţi de preşedinte sau parlament şi nici aleşi pe liste de partid, ci au devenit ei înşişi, unii după ani şi ani de bibliotecă; bref: la fel cum nu poţi merge la un concert simfonic fără o minimă cunoaştere a „gramaticii muzicale”, simpla ştiinţă de carte nu-i suficientă pentru lectură.
Nu-i mai puţin adevărat că – de la laureatul Nobel J.M. Coetzee citire – „există un citit mort şi un citit viu. Cititul mort, în care cuvintele nu apar niciodată vii pe pagină, este experienţa multor copii, a acelor copii care, aşa cum se spune, nu învaţă niciodată să le placă cititul. Nu este imposibil să înveţi prin cititul mort, ca atunci când înveţi pe de rost, dar aceasta este în sine o experienţă stearpă, neatrăgătoare. Pe de altă parte, cititul viu mi se pare o chestie misterioasă.
El presupune să-ţi găseşti drumul către vocea care-ţi vorbeşte de pe pagină, vocea celuilalt, şi să-ţi asumi vocea astfel încât să-ţi vorbeşti ţie (sinelui tău) din afara ta. Astfel, procesul este ca un dialog, chiar dacă unul interior. Arta scriitorului, o artă care nu se poate studia nicăieri, deşi poate fi furată, constă în crearea unei forme (a unei fantasme capabile să vorbească) şi a unui punct de intrare, care îi vor permite cititorului să se pună în locul fantasmei.
(Asemănător cu dialogul dintre scriitor şi ficţiunea cititorului cu privire la scriitor din cititul viu este şi dialogul dintre scriitor şi ficţiunea scriitorului cu privire la cititor, care ţine de experienţa scrisului. Mai exact, scriitorul se adresează cuiva, unei fantasme a cititorului, care îi răspunde pe măsură ce cuvintele se aştern pe pagină.)”
Aşadar, oameni obişnuiţi, obişnuiţi-vă cu lectura şi aveţi toate şansele să descoperiţi o lume – mai bine zis: lumi! – neobişnuită(-e), din care de-acum înainte faceţi parte.