Emilian Galaicu-Păun

Şi una, şi alta datând din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, doar că venind – cum e şi firesc – din tabere adverse. Dacă le evoc, aici şi acum, este că mi se par simptomatice pentru felul de a gândi nu doar al unor oameni de stat, ci şi al celor în numele cărora vorbesc.

Prima vine din partea lui Hermann Wilhelm Göring, cel de-al doilea om, după Adolf Hitler, în ierarhia Partidului naţional-socialist şi a celui de-al Treilea Reich: „Când aud cuvântul cultură, pun mâna pe armă". (Nu este nevoie să amintesc cum anume a fost pusă în practică, în Germania fascistă, această „politică culturală”...)

Cea de-a doua se datorează premierului britanic Winston Churchill – prezentându-i-se în cadrul şedinţei Guvernului bugetul anul (Regatul Unit se află în plin război, al Doilea Mondial), având la cultură 0 (zero!) lire sterline, viitorul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură s-a uitat urât la funcţionarii de la Finanţe. „Suntem în război”, s-au apărat aceştia. „Şi atunci pentru ce luptăm?!”, a întrebat Churchill.

În Republica Moldova anului 2017 tocmai se prevede o reformă a Guvernului, evident prin comasarea ministerelor. „Trei-în-Unul” pare să fie formula pentru Ministerul Educaţiei, Culturii şi Cercetării, ceea ce presupune că în persoana viitorului deţinător al portofoliului trebuie să-şi dea întâlnire Omul de Cultură, Pedagogul şi Savantul (cu majuscule, cum altfel?!). De nu s-ar afla, printre aceştia, şi „omul cu arma”; de-ar fi să fie doar ăla cu apărarea, căci – de bună seamă – „pentru ce luptăm?” („Limbă! Alfabet!”, au fost lozincile Mişcării de Eliberare Naţionale; la nici jumătate de an de la instalarea în fotoliul prezidenţial, Igor Dodon pune problema revenirii la scrierea chirilică – sigur că da, „Istoria Moldovei” nu poate fi studiată decât cu litere ruseşti!)

...şi dacă tot am pus în ecuaţia „arma” şi „cultura”, amintesc o dată în plus că în Hexagon cultura aduce la bugetul de stat mai mulţi bani decât industria militară franceză, una dintre cele mai performante din lume. Vive la République des Lettres!

O ţară – şi când zic „ţară”, nu mă refer la Moldova dintotdeauna, şi nici la cea a „copiilor copiilor noştri”, ci la statul Republica Moldova, ce-şi proclamă independenţa pe 27 august 1991, ca urmare a puciului ratat de la Moscova, şi care se revendică, din pdv al dreptului internaţional, de la RASSM – ca un preş la uşa Uniunii Europene, poarta de Est (alias, România), de care şi-au şters picioarele politicienii de toată mâna, de toate culorile, în tot acest răstimp. Şi – nu mai puţin grav! – sub care s-a ascuns toată mizeria, c-o fi ea „agrariană” sau „frontistă”, „democrată” sau „comunistă”, „unionistă” sau „statalistă” etc., etc. (A se ţine seama de ghilimelele de rigoare – de bună seamă, cu ce au greşit bietele cuvinte că trebuie să acopere nişte realităţi moldoveneşti în care „una fumezi şi alta grăieşti”?!) Chiar dacă fiecare nouă guvernare începea, de regulă, prin a denunţa abuzurile, nelegiuirile & eşecurile administraţiei(-lor) precedente, mai departe de simpla retorică nu se întâmpla mare lucru, de unde şi senzaţia unei continuităţi-în-a-bate-pasul-pe-loc, exact ca-n bancul despre cele patru viteze ale automobilului moldovenesc: încet, încetişor, deloc şi pe loc. Altfel spus, clasa politică s-a perpetuat, egală cu sine, prin succesori aleşi după chipul şi asemănarea celor care-i lansau în politică; până şi trădările – şi am avut parte, în ultimii 8 ani, de numeroase treceri, cu arme şi bagaje, dintr-o tabără în alta – n-au făcut decât să refacă aceeaşi elită, doar că – şi aici stă noutatea – recurgând uneori şi la „pedepse exemplare” (ca să le fie pe plac europenilor, vezi Doamne! justiţia îşi face treaba) cu iz autohton de „reglări de conturi”.

Am scris „conturi”, şi m-am gândit la „corturi”. De-o săptămână şi mai bine, Chişinăul a redevenit un „oraş de corturi”, doar că, de data aceasta, ele nu formează un „orăşel al libertăţii” în PMAN, şi nici n-au aer de staţiune balneară (după modelul Parisului, unde se organizează, pe timp de vară, nişte „plaje” pe malul drept al Senei, pentru parizienii care nu pot pleca în vacanţă la mare), ci-s împrăştiate prin toate sectoarele capitalei şi sunt de două culori – roşii-socialiste, unde se adună semnături în favoarea referendumului pentru destituirea primarului liberal Dorin Chirtoacă; şi albastre-liberale, unde se adună semnături pentru demiterea preşedintelui socialist Igor Dodon. Între timp, oraşul a devenit o imensă gunoişte, y compris şi cu complicitatea celor două tabere adverse, una deţinând majoritatea în Consiliul Municipal, iar alta furnizănd primarul ganeral, şi nu o dată... (Emblematică, în acest sens, mi se pare bătălia – fizică! imagini difuzate de toate televiziunile şi comentate, în bine cunoscutu-i stil băşcălios, de liderul PCRM Vladimir Voronin – cu saci de gunoaie dintre socialişti şi liberali, de unde ar fi trebuit – şi unii, şi alţii! – să-şi pună cenuşă pe cap.) Şi chiar dacă, de marţi dimineaţa, s-a început o evacuare a deşeurilor, mizeria nu are cum să dispară cu una, cu două – alte corturi (pentru votul mixt vs pentru alegerile pe liste de partid, să zicem) vor lua loc celor roşii & albastre, iar ţara cum a fost un preş de şters picioarele & de ascuns gunoiul, aşa şi a rămas...

...departe de a fi cea mai glorioasă, curăţarea grajdurilor lui Augias – neîngrijite timp de 30 de ani! – mi se pare de departe cea mai demnă de laudă faptă de vitejie a lui Hercule. Mâna pe mături & făraşe, eroi ai neamului!