Emilian Galaicu-Păun

Când un comando de câţiva oameni ia ostatici pasagerii unui avion de cursă, deturnându-l (ne amintim cu toţii tragedia din 11 septembrie 2001!), se cheamă act terorist. Când vice-premierul Federaţiei Ruse, Dmitri Rogozin, ia ostatici pasagerii cursei Moscova – Chişinău, ştiindu-se pe lista persoanelor interzise în spaţiul european, ce-i asta dacă nu terorism de stat?! Repet, înaltul oficial rus ştia de la bun început că nu va fi lăsat să aterizeze la Chişinău, în ciuda invitaţiei lui Игор Додон, „preşedintelui de buzunar” al lui V.V. Putin, şi totuşi a pus în joc vieţile oamenilor pentru a-şi face intrarea – de unde n-a reuşit în cazul inaugurării „cneazului Игор” din toamna trecută – în ţara cu care a luptat cu arma în mână în 1992, ţara în care, pentru multă lume, este persona non grata. De parcă Basarabia ar fi o a doua regiune Kaliningrad, enclavată vai! între Ucraina şi România.

Cum trebuie să se fi simţit pasagerii cursei Moscova – Chişinău când şi-au dat seama că avionul face o primă deviere de la traseu zburând deasupra Belarusului (practic în război cu Federaţia Rusă, Ucraina n-a permis trimisului Moscovei survolarea spaţiului său aerian)? Apoi, când au intrat fără permisiune în spaţiul Uniunii Europene, trecând peste interdicţia Republicii Polone şi Ungariei (şi polonezii, de-a lungul secolelor XIX-XX, şi ungurii, de-ar fi să amintim doar anul 1956, au multe de reproşat marelui lor vecin de la Est)?! Or, tupeul unui singur om – adevărat, investit cu puterea simbolică a unui stat autoritar, care se luptă din greu pentru a intra în rândul Marilor Puteri – trece peste graniţe, la propriu. Nu şi peste graniţa românească – abia după (ce păcat că nu ştim în ce termeni exacţi!) refuzul Bucureştiului, avionul de cursă (hélas! o cursă de şoareci pentru sărmanii pasageri, prinşi la 10.000 m altitudine în iţele unui joc politic de cea mai joasă speţă) s-a îndreptat spre Minsk. Să-l fi fericit oare pe preşedintele Lukaşenko acest oaspete neaşteptat, Dmitri Rogozin? Şi pasagerii care erau aşteptaţi la Chişinău, cum s-au simţit? (De cei care-i aşteptau pe aeroportul din capitala Moldovei, ce să mai vorbim?!) Şi după, cine s-a îngrijit să-i transporte la destinaţie?

Absolut şocantă pentru mine, reacţia preş. Игор Додон, care a ameninţat autorităţile moldovene (sic!) că neprimirea înaltului oaspete de la Kremlin are să le... «выйдет боком!» (nu e un secret pentru nimeni că fiului de profesoară de limbă română îi vine mult mai uşor să-şi arate muşchii pre limba lui Lenin). Nici un cuvât despre pasagerii-ostatici, „vina” pentru o eventuală punere în pericol a vieţilor acestora căzând – se putea altfel?! – pe autorităţile de la Bucureşti, care nu au permis de fapt o dublă încălcare a frontierei, maghiară-română şi română-moldovenească. (...Şi iarăşi, amintiţi-vă cum a procedat URSS cu Boeing-ul sud-corean, pe la sfârşitul anilor ’80, care s-a abătut de la traseu survolând Kamceatka – câteva sute de victime, toate civile...)

Astăzi comandantul suprem al forţelor armate ale Republicii Moldova & garantul integrităţii teritoriale nu s-a mai dus la Tighina, să-i decoreze pe „pacificatorii” ruşi, a căror aflare pe teritoriul RM e în afara legii, dacă e să aplicăm prevederile Acordului de pace semnat acum 25 de ani de cei doi preşedinţi, rus şi moldovean (de fapt, trei, căci Igor Smirnov ciocnea şi el cupa de şampanie cu Boris Elţin şi cu Mircea Snegur). După exact un sfert de veac, un alt Igor, preş. Игор Додон, se aşterne covoraş roşu – ca să nu zic preş! – sub cizma, dacă nu a lui Rogozin, fie şi a lui Vadim Krasnoselski, general de miliţie & noul lider de la Tiraspol, pe care nu a întârziat să-l felicite, imediat după alegerile (oficial, nerecunoscute de Chişinău) din Transnistria. Vi-l puteţi imagina pe cancelarul Helmun Kohl decorându-i pe grănicerii est-germani care au tras în cetăţenii Republicii Democratice Germane ce încercau să treacă – peste/prin sârma ghimpată! –, cu riscul vieţii, în Berlinul de Vest?!?!?!

În mai puţin de-o lună, pe 27 august, acelaşi preş. Игор Додон va prezida – pentru prima oară în calitate de şef al statului – festivităţile consacrate Zilei Independenţei RM. (Oare va fi prezent şi pe 31 august, de Limba noastră cea română?!) Mi se întunecă mintea doar gândindu-mă la ce oaspeţi de onoare va dori să invite. (Atenţie la traficul aerian din acele zile!) Şi ce credibilitatea va avea comandantul suprem al forţelor armate & garantul integrităţii teritoriale după această „închinare” a ţării de azi, 29 iulie? Or, de la venirea sa la putere, apele s-au tulburat – nu doar cele teritoriale ale cerului! – în aşa hal, încât nu m-aş mira să transfere înapoi capitala la Balta, prima capitală a RASSM ce marca – providenţial! – destinul acestei formaţii politice pentru ani buni înainte.

Sărbătorită cu mai puţin fast, cea de-a 110-a aniversare a naşteri lui Mircea Eliade (28.II.1907 – 22.IV.1986) a prilejuit şi câteva ediţii în limbi străine a operei literare eliadeşti, printre acestea numărându-se şi cea a volumului Tutto il teatro. 1939-1970, Ed. Bietti, 2016, lansat recent la Târgul de Carte de la Torino. În cele ce urmează, voi cita dintr-un amplu interviu acordat de Sorin Alexandrescu, autor al celebrului studiu Privind înapoi, modernitatea (1999), şi nepot după soră a lui Mircea Eliade, prezent la evenimentul din Torino (a se vedea „Eliade vorbeşte mereu în numele unei generaţii”, din: Observator cultural, nr. 878 (620), 29 iunie – 5 iulie 2017).

* * * * * * *

„În privinţa teatrului scris de Mircea Eliade, cum sunt văzute azi teoriile sale referitoare la originea mitică şi ritualică a acestuia? Omul postmodern mai este sensibil la o asemenea dimensiune, situată în afara celei estetice şi celei politice?

Teatrul lui, ca şi proza lui, de altfel, vorbeşte despre anumite întâlniri între oameni, despre atitudini care nu se pot explica prin logica raţională şi care se explică fie prin intuiţie, fie prin întâmplări care, aparent, nu au nicio logică. Asta se vede foarte bine în povestiri. Acum teatrul lui nu am impresia că merge neapărat pe această linie. În primul rând, este scris în diverse epoci, în timp ce povestirile sunt scrise după plecarea din Portugalia, unde a scris prima povestire ciudată, cu omul acela care creşte ca un uriaş (Un om mare). După aceea, toate povestirile lui au acel aspect straniu, inexplicabil, ceea ce se potrivește foarte bine cu teoriile lui, cu mitul îngropat, cu sacrul. În teatru nu ştiu dacă are aşa ceva, nu am impresia asta. Cred că teatrul ar trebui studiat mai mult. De fapt, singurul volum complet de teatru este cel italian (subl. mea, Em. G.-P.), vechea ediţia în limba română nu este completă, iar în alte limbi nu a apărut nimic, din câte ştiu eu.

Ifigenia, prima piesă, nu am impresia că se referă la ceva mitic, ba este chiar interesant că desface explicaţia mitică a marelui preot Kalchas. După mine, explicaţia acestuia este în mare măsură atacată de Ahile şi urmată vrând-nevrând de oamenii politici, mai ales lui Menalau fiindu-i, evident, frică să-l contrazică, nefiind, în mod clar, de acord cu el – mai curând îl foloseşte, adică ambiţia politică de a ajunge în Asia Mică este slujită de această proorocire. Bun, Agamemnon e contra, Ulise o scaldă şi Ahile o atacă. În privinţa Ifigeniei, ea trece prin mai multe atitudini şi, până la urmă, intră într-un fel de extaz atunci când urcă spre locul unde va fi jertfită şi chiar îl cheamă pe Ahile, care refuză să vină, după cum ea refuză să se întoarcă, aşa cum îi cere Ahile. Cu alte cuvinte, am impresia că, în ciuda unor declaraţii false, influenţate de Kalchas, care se dovedeşte un demagog absolut, de altfel, ca şi a unei înflăcărări de moment a Ifigeniei, explicaţiile de natură religioasă sunt foarte slabe, cele politice fiind mult mai puternice. Spun asta şi pentru că piesa s-a jucat foarte curând după moartea lui Codreanu, iar unii au considerat-o ca pe un cult al jertfei şi ca pe o răscumpărare a acestuia. În primul rând, Codreanu a fost asasinat într-un mod mârşav, nu s-a dus de bună voie. În al doilea rând, nu s-a pus în niciun fel problema că, dacă el moare, nu ştiu ce miracol se întâmplă cu România; istoric vorbind, nu s-a pus problema aşa. Era o răzbunare evidentă a lui Carol al II-lea, nimic altceva. Mai bine zis, o măsură de prevedere, îi era teamă că Hitler îl foloseşte pe Codreanu contra lui şi atunci el îl împuşcă primul şi primejdia dispare. Deci nu ştiu ce ar putea fi văzut acolo ca un eroism, ca o jertfă eroică, aşa cum, hai să zicem, poate fi văzut la Ifigenia. Nu am impresia asta deloc. Până la urmă, Carol s-a înţeles cu Sima, un tip absolut amoral, iar Legiunea a vrut să-l dea jos pe rege în septembrie, când a venit Antonescu.

Cei care au „văzut” o aluzia a lui Eliade la aceste evenimente erau pur şi simplu sub impresia momentului. De altfel, piesa le este dedicată lui Mihail Sebastian şi lui Haig Acterian, primul fiind evreu şi al doilea armean. Să fi fost acesta din urmă un român fanatic cum se prefăcea a fi un grec fanatic Kalkhas (Calcante), marele preot, dar, în fond, un intrigant fără scrupule? Nu, Acterian este trimis de Antonescu pe front şi moare în primele momente. Mi se pare evident că Eliade a dedicat piesa unor oameni care nu aveau nicio legătură de acţiune politică directă cu legionarismul. Acterian fusese legionar, deşi scrierile lui despre teatru, de exemplu, nu aveau nicio legătură cu asta, dar a fost trimis la moarte fără scrupule – într-un fel, ca şi Ifigenia. Victima nevinovată este în centrul piesei lui Eliade, nu o victimă eroină mitică!”

* * * * * * *

Mă opresc aici, deşi sunt atâtea alte lucruri memorabile pe care le spune distinsul eseist, nu înainte de a aminti că astăzi, 20 iulie 2017, se împlinesc 90 de ani de la urcarea pe tronul României a Regelui Mihai. Ultima Majestate în viaţă, dintre capetele încoronate în interbelic.