Emilian Galaicu-Păun

Mai mult ca oricare alt scriitor al generaţiei sale, Aureliu Busuioc (26 octombrie 1928 – 9 octombrie 2012) a dat măsura intelectualului de formaţie veche (alias românească, din perioada interbelică), de la nivelul elevat al dialogului pe care-l purta cu lumea (bună!), în scris dar şi (cu vervă!) colocvial, la statura sa fizică, cu un cap peste medie. Senior în ale scrisului, deferent în raport cu apropiaţii (de toate generaţiile, în jurul Domniei Sale roind scriitori din 2-3 generaţii), ironic până la caustic cu mediocrităţile (inclusiv cele „blindate” cu tot felul de titluri academice, de stat etc., etc.), nimeni nu-i poate „umple” golul, lăsat acum 6 ani, şi nici lua locul pe care l-a sfinţit – ierte-mi-se clişeul – în sudoarea frunţii (să dai o serie de cinci romane, fără a mai pune la socoteală şi alte scrieri – unul mai bun decât altul – între 1997 şi 2012, dintre care capodopera sa, Hronicul Găinarilor, asta da performanţă; cine ar egala-o, dintre contemporani?!).

Pe 26 octombrie, ar fi împlinit 90 de ani – generos din fire, îşi sărbătorea ziua de naştere cu prietenii, iar mesele se transformau lesne în adevărate banchete socratice, de la care nu-ţi mai venea să pleci. Adevăru-i că nici nu ne lăsam duşi, noi, convivii ce-am avut onoarea „să stăm şi noi la masa Lui”, şi de fiecare dată ne dădeam întâlnire la următoarea aniversare – în toamna lui 2012, puţin a lipsit să-l sărbătorim la cei 84 de ani.

Ar fi atâtea de spus/de scris despre Aureliu Busuioc – nu-i mai puţin adevărat că se spune şi se scrie! –, încât cuvintele noastre i-ar putea lua faţă Operei sale, una cu multe faţete (unele, de diamant!); voi încheia aceste rânduri cu un poem din volumul În alb şi negru, datând din 1977, o bijuterie de doar 10 versuri, în realitate – un mini-manifest estetic într-o perioadă în care lecturile erau „pe linie” (partinică, se-nţelege!), iar pomenirea unor scriitori occidentali – şi mai cu seamă „decadenţi”! – „nu dădea bine”. Bref, un poem (trecut) de 40 de ani, şi care n-a făcut riduri:

Evoluţie

Între-o cafea şi un coniac îl gust

înfiorat pe Kafka şi pe Proust.

Părinţii mei, e cazul să remarc,

îl preferau desigur pe Remarque.

Bunicul însă, cum lua un vin,

îl declama, plângând, pe Lamartine.

Doar străbunicul, simplu cum i-i viţa,

zicea pre limba lui de Mioriţa.

El, bietul, nu ştia nici un poet:

străbunul meu era analfabet.

(Meteorologii anunţă o înrăutăţire a vremii, cu ploi şi căderi de temperatură. Ca să mai întârzii puţin această minunată lună octombrie, voi evoca o după-amiază însorită de octombrie de-acum 15 ani, de la Sibiu, pe care am fixat-o à jamais în memorie, ca pe-o insectă colorată în picătura de răşină – iar ca bucuria să fie deplină, voi încheia cu o capodoperă „marca M.I.”)

Parafrazându-l pe Mircea Ivănescu din Poezia e altceva? („Nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit/ un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc…”), mă întreb dacă se cuvine să narez singura mea vizită acasă la autorul lui Mopete, în octombrie 2003, după ce că ani de zile i-am frecventat asiduu poezia, ajungând aproape să vieţuiesc în câte-un poem de atmosferă cum ar fi manuscript inluminat sau – preferatul meu – cornul de aur al băiatului; nici o arhivă însă n-ar putea să păstreze filmele memoriei în stare brută, aşa că-i musai să le trec pe suport electronic – pixelii mi-au înlocuit pixul! – cât timpul nu mi le-a demagnetizat. Aşadar, să nu suflu o vorbă despre chinuitoarea aşteptare din ajun, după ce Dumitru Chioaru mi-a confirmat că: „mâine după prânz mergem să-i facem o vizită”, lăsând totuşi să planeze suspansul: „poate-l prindem într-o zi bună”, şi nici cum a doua zi s-a luat după noi Ilie Constantin, pentru care revederea cu prietenul de altădată însemna mult mai puţin decât prima şi ultima Întrevedere cu Poetul pentru mine. Să trec sub tăcere uimirea mea nemăsurată când ne-a întâmpinat un gnom cu plete de mag, noduros & bine înfipt la locul lui ca un banzai secular şi neastâmpărat ca Danny De Vito. Să nu-i descriu trăsăturile măşcate, ca privite printr-o lupă invizibilă, nici plasa de păianjen a ridurilor în care s-a prins poetul (pe-atunci) septuagenar… În sfârşit, să nu mărturisesc că luasem cu mine de-acasă volumul Poesii nouă, Dacia, 1982, în speranţa de a obţine dacă nu o dedicaţie, oricât de sumară, cel puţin un autograf – textul acesteia (aşadar, dedicaţie!), pe jumătate ilizibil, nu-l pot descifra până la capăt nici astăzi, dar, Dumnezeule! ce bucurie să-ţi vezi numele scris de mâna celui mai mare poet român în viaţă!!! (Între paranteze fie spus, Ilie Constantin pur şi simplu i-a cerut, fără fasoane, Poesii vechi şi nouă, antologia din seria „Biblioteca pentru toţi” de la Minerva, 1999 – o dovadă în plus că nu era pregătit pentru acea vizită!) Geamul nu tocmai curat (sau poate că noi stârniserăm colbul, cu tropăitul nostru prin casă) lăsa să se vadă materialitatea luminii de după-amiază; în cadrul ferestrei, cum sta în fotoliu, Mircea Ivănescu părea un bondar enorm prins într-un chihlimbar (chit că judecând după „productivitatea muncii” poetul făcea cât un roi de albine!), dacă nu cumva o iniţială bogat ornamentată dintr-un manuscript inluminat.

Repetitivă până la Dumnezeu, poezia lui Mircea Ivănescu are structură de faguri: fiecare poem, construit cam după acelaşi calapod, comunică nemijlocit cu alte câteva, pe orizontală şi pe verticală; la rându-i, fiece volum nou se adaugă în stup, paralel celor anterioare – calitatea mierii fiind aceeaşi (deşi un degustător fin ar putea distinge gustul specific al celei de mai, de salcâm sau de salvie), este privilegiată cantitatea (12 volume originale, din 1968 şi până în 1989, scoase la fiecare 2-3 ani, plus alte 2 scrise la patru mâini, cu Rodica Braga, Commentarius perpetuus, Dacia, 1986, şi cu Justin Panţa, Limitele puterii sau mituirea martorilor. Un roman rusesc, Litera, 1994). Or, aceasta se obţine prin survolarea continuă a aceloraşi arii tematice, cunoscute până-n cele mai mici amănunte, şi totuşi aducătoare de surprize tocmai graţie privirii (de albină muncitoare) a poetului – nu atât mioapă, cât caleidoscopică. Viziunea sa (de la firul ierbii) s-ar numi monstruoasă, dacă nu ar fi chiar experimentală în sens ştiinţific: nu ridicarea la putere, ci descrierea – pas cu pas (pas de deux, de cele mai multe ori, dar şi pas de trois) – a reacţiilor. Rezolvate în termenii chimiei organice, abia unui ochi cunoscător i se arată formulele alchimice ale unor versuri ca: „să fii în stare să fii lucrarea mâinilor tale” sau „de aici, ea plecând, şi lipsa ei fiind o hartă pe care se înscrie/ trecerea mea sufletească” sau „şi tristeţea, probabil, face să se şi piardă/ din greutatea fiinţelor omeneşti adăugându-le umbrei” sau „coborârea luminii, lepădarea contururilor” etc., etc. (Între paranteze fie spus, nu ştiu dacă Mircea Ivănescu şi-a găsit piatra sa filosofală; cert este că în cariera sa literară a tăiat muchii & a şlefuit suprafeţe ce ridică materia primă, oricare ar fi aceasta, la rang de nestemate…) Rămânând în perimetrul acestor experienţe repetate, inclusiv la nivel de titluri (Poesii, Poeme, Alte versuri, Poesii nouă ş.a.m.d. – cu toate variaţiile lor posibile), aş zice că efectul lor cumulativ este – ierte-mi-se comparaţia proastă – asemănător celui al lucrării Marilyn Monroe, de Andy Warhol, cu singura deosebire majoră că tehnica sa ţine nu de arta pop, ci de palimpsest, iar lucrul de copiere e unul eminamente manual, de până la inventarea tiparului. Altfel spus, dincolo de productivitatea de xerox (performant!) a artistului Mircea Ivănescu, Poetul cu acelaşi nume – cine altcineva?! – este cel care autentifică manu propria originalitatea fiecărui vers semnat.

* * * * * * *

Mircea IVĂNESCU

manuscript inluminat

de aur – într-o veche legendă a fost părul ei

înconjurându-i chipul cu ochi orbi, ca lumina aurie a iatacului

în miniatura unde fecioara-şi înalţă capul privind

către textul care-i continuă, pe coloane cu unciale frumoase, fiinţa

de care îi era, îi este, părul înconjurat – căci în vremea asta

nu mai există vreme – şi nu mai există, fireşte,

nici fiinţe – e totul un joc – cu simţul răspunderii,

fără simţul răspunderii – şi aducerile aminte, sparte,

şi glasul fărâmicios, se fac cioburi, prafuri de aur,

se spulberă, praf, în razele soarelui, cum vedeai dimineaţa

în copilărie, în salonaşul albastru – şi nu ştiai

de ce joacă ace mici albe în lumină, lângă fereastră –

şi aurul, pe care mai târziu l-ai înţeles risipindu-i, o singură dată,

părul nu era deloc asemenea unei iniţiale, a fost

doar o faţă oarbă, prinsă în aur, o singură dat întorcându-se

în lumină spre tine.