Emilian Galaicu-Păun

Câtă vreme primul ministru, pe de-o parte, şi preşedintele pe de-alta, iar în spatele acestor doi aflându-se una şi aceeaşi persoană, liderul PD, se joacă de-a rocada ministerială, vă propun să reflectaţi la o parabolă sanscrită din sec. al XII-lea, din Hidopadesha, analizată de istoricul german Heinrich Zimmer în capitolul „Funcţiile trădării” din studiul său fundamantal Filozofiile Indiei. Iată fabula:

„Un cotoi nenorocit, alungat de săteni şi rătăcit pe câmp, cât pe ce să moară de foame, a fost găsit şi scos din necaz de către un leu; regescul animal l-a invitat pe nefericit să împartă cu el peştera şi să se hrănească din rămăşiţele meselor regale. Invitaţia nu era însă inspirată de altruism sau de o anumită solidaritate rasială, ci fusese făcută doar pentru că leul era sâcâit în peştera sa de un şoarece care trăia în cine ştie ce gaură; când leul se întindea ca să tragă un pui de somn, şoarecele ieşea şi-l trăgea de coamă. Leii fioroşi sunt incapabili să prindă şoareci; pisicile agile o pot face însă; iată, aşadar, temeiul unei prietenii temeinice şi poate chiar plăcute.

Simpla prezenţă a cotoiului în peşteră a fost de-ajuns ca să-l ţină în şah pe şoarece, astfel încât acum leul putea dormi liniştit. Nici măcar chiţăielile nu prea supărătoare nu se mai auzeau, deoarece cotoiul stătea neîncetat la pândă. Leul l-a răsplătit cu mese îmbelşugate, şi eficientul ministru a început să se îngraşe. Dar într-o bună zi şoarecele a făcut un zgomot şi cotoiul a comis greşeala elementară de a-l prinde şi mânca. Şoarecele a dispărut; favoarea leului a dispărut şi ea. Sătul deja de compania cotoiului, regele animalelor l-a alungat nerecunoscător pe competentul său ofiţer înapoi pe câmp şi în junglă, unde acesta avea să se confrunte iarăşi cu primejdia inaniţiei.”

Şi comentariul lui Heinrich Zimmer – nota bene: suntem în 1942! –, de dragul căruia, de fapt, am şi citat fabula:

„Iată unul din numeroasele secrete ale poliţiei secrete din toate statele – unul din acele ingenioase «secrete ce nu pot fi spuse». Această poveste ironică, adresată miniştrilor iscusiţi şi altor slujitori fideli ai capricioşilor despoţi, revelează situaţia dictatorului aflat în ghearele propriului său Gestapo. Deşi teribil de eficienţi în depistarea duşmanilor ascunşi, ofiţerii caută cu toate acestea să păstreze mereu şi un număr suficient în rezervă, asigurând astfel atât securitatea dictatorului lor, cât şi perpetua lor importanţă. (…) Fără şoareci, ofiţerii Gestapoului şi KGB-ului cu greu şi-ar putea menţine importanţa extraordinară. Constatăm şi în acest caz că viziunea despre intriga politică prezentă în filozofia indiană a guvernării e remarcabil de adecvată cu situaţiile contemporane.”

Transferată pe plaiurile noastre mioritice, nu pot să nu mă gândesc la „intriga” (intrigile) politică (-ce) de la noi, unde fiecare „leu” (nu-i greu să-l ghiciţi) îşi are atât „cotoiul” lui, cât şi „şoarecele” desemnat – astfel că cinstita adunare este interesată ca acest status quo, în care toată lumea pândeşte pe toată lumea, să rămână neclintit. Dixit!

(Cu îngăduinţa Domniilor Voastre, vă propun un fragment din interviul pe care i l-am acordat poetei Andra Rotaru, pentru un site german – cu precizarea că problema traducerilor & a spaţiilor culturale m-a preocupat mereu, revenind în mai multe rânduri în textele postate pe acest blog.)

Andra ROTARU: Ai tradus numeroși autori, iar la rândul tău ai fost tradus în multe limbi. Volumul Yin Time (Vinea, 1999) a fost publicat în spațiul german, în tălmăcirea lui Hellmut Seiler, la Pop Verlag, în 2007. Cât contează pentru tine publicul căruia i te adresezi?

Emilian GALAICU-PĂUN: Voi începe prin a-l parafraza pe Gabriel Liiceanu via Bohumil Hrabal – pe cartea mea de vizită s-ar putea scrie: „L-am tradus pe Roland Barthes” (nu trebuie uitat nici istoricul Michel Pastoureau, din care am tradus 4 lucrări, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2005, fiind cartea care m-a marcat ca scriitor – de unde şi titlul volumului & antologiei de poeme Arme grăitoare). Se zice că traducătorul unui poet este rivalul acestuia; pe când traducătorul unui prozator, serv(itor)ul său. Nu-mi cunosc la faţă „rivalul” – pe numele lui Hellmut Seiler, cel care mi-a tălmăcit în germană Yin Time, POP Verlag, 2007 –; din câte am înţeles din presă, a realizat o remarcabilă versiune pre limba lui Paul Celan, fapt pentru care îi sunt profund recunoscător. Îl ştiu însă pe Adam J. Sorkin, cel care a început prin a-mi tălmăci “V_AC_A~“ şi alte câteva poeme în engleză, ca apoi să transpună, metodic, o antologie întreagă, a-z.best, Arc, 2012, cu care tocmai a câştigat locul al doilea la concursul de traducere John Dryden, sponsorizat de British Literature Association și Centrul britanic de traducere literară la Universitatea din East England, imediat după un chinez (https://bcla.org/prizes-and-competitions/john-dryden-translation-competition/). Acum, domnia sa este pe punctul de-a finaliza traducerea antologiei Arme grăitoare (Canting Arms), iar apariţia cărţii în spaţiul britanic ar însemna pentru mine un adevărat paşaport european – primit, culmea, din partea unui... american! Alain Paruit, Odile Serre, George Astaloş, Linda Maria Baros, Jan Mysjkin se adaugă pe lista traducătorilor în franceză. Numele traducătorilor în italiană, spaniolă, croată, bulgară, turcă, azeră etc. nu-mi spun nimic; sper doar că rivalitatea i-a stimulat să dea ce au mai bun! Fără a pune la îndoială importanţa traducerilor în limbile de circulaţie, cred totuşi că adevărata măsură a unui poet o dă versiunea originală. Degeaba aleargă unii după notorietate europeană/planetară, atunci când nimeni nu dă doi bani pe poezia lor la ei acasă! (Între paranteze fie spus, în URSS a funcţionat o industrie întreagă de confecţionare a „clasicilor” literaturii sovietice multinaţionale, traducători de primă mână punându-i în circuit unional, graţie limbii lui Puşkin, pe tot felul de akâni de prin kişlakuri uitate de Dumnezeu; aşa se face că un versificator ca moldoveanul Petre Cruceniuc este tradus în rusă de însăşi Anna Ahmatova, Mare Poetă, pe atunci în dizgraţie şi practic muritoare de foame – nu-i mai puţin adevărat că aceeaşi Ahmatova a tălmăcit magistral Venere şi Madonă.) În acest sens, sunt sensibil la reacţia publicului de limbă română – har Domnului, sunt invitat la o mulţime de festivaluri în ţară –, cu care am intrat de fiecare dată în rezonanţă, dar şi recitalurile în română & franceză din Belgia, Luxemburg, Franţa ş.a. mi-au „format” urechea pentru un diapazon mult mai larg. Totodată aş putea spune mai în glumă, mai în serios că, dat fiind „babilonia lingvistică” a unor poeme de-ale mele, în care îşi dau întâlnire mai multe limbi, le întind chiar eu o mână traducătorilor, din start. Ca să n-o întind, dă-mi voie să închei prin a-l cita, în sprijinul acestei idei, pe criticul Mihai Iovănel: „Fluviul cântat de Apollinaire (versul acestuia «Sous le pont Mirabeau coule la Seine» este transformat de Galaicu-Păun în «Sous le pont Mirabeau coule Celan») devine imaginea cea mai potrivită a fluxului intertextual care străbate poezia lui Galaicu-Păun, cu adâncurile bântuite de moarte şi de (poeţi) morţi, dar curgând plin de viaţă (de un «élan vital», s-ar putea spune dezgropând vechiul concept al lui Henri Bergson) pentru a se vărsa în oceanul poeziei planetare” (Dicţionarul general al literaturii române).

A.R.: Ce ți se pare important în spațiul literar și/sau editorial german?

Em. G.-P.: Cred că, la ora aceasta, spaţiul german este cea mai puternică antenă-satelit a tuturor literaturilor de pe Bătrânul Continent, atât ale Europei de Vest, cât şi – tot mai mult – ale Europei de Est. Abia publicaţi în Germania, autorii de alte limbi încep să rezoneze pe plan planetar, de-ar fi să dau exemplul lui M. Cărtărescu, nu doar „împământenit” în limba lui Goethe, dar şi premiat & primit cu toate onorurile (dar oare I.L. Caragiale nu tot în spaţiul german s-a simţit – şi a şi închis ochii – în largul său?!). Ce noroc pentru literatura română că numeroşi scriitori germani originari din România continuă s-o facă şi pe tălmacii, de-ar fi să-i pomenesc doar pe Gerhardt Csejka, Hellmut Seiler, Ernest Wichner ş.a. (Amintesc în paranteză că şi Herta Müller, laureată Nobel 2009, se trage din România, iar tematica romanelor sale este una eminamente românească – ceea ce, sigur, nu-i va consola pe toţi cei care sunt frustraţi de absenţa unui Nobel românesc în ale literaturii.) Din câte am văzut/cetit, spaţiul cultural german este unul foarte bine structurat, pe verticală (două Târguri de Carte, cele mai importante din Europa – de la Frankfurt pe Main şi de la Leipzig) şi pe orizontală (numeroase festivaluri în landurile RFG, lecturi publice, rezidenţe & burse pentru scriitori etc., etc.). Citisem undeva că în Patria lui Gutenberg, cartea se situează pe locul patru în coşul minim de consum, înaintea berii (aşadar, librării şi doar apoi berării!), drept care deduc că expresia „carte pe pâine” trebuie să fie de origine germană. Iar dacă toate acestea nu-s de-ajuns, să vorbească statisticile: cifra de afaceri anuală a pieții de carte în România este, la o populație de 20 de milioa­ne de locuitori, de 60 de milioane de euro; pentru comparaţie – în Bulgaria: 60 de milioane de euro; în Slovacia: 140 de milioane de euro; în Ungaria: 230 de milioane de euro; în Cehia: 430 milioane de euro; în Danemarca: 350 milioane de euro; în Suedia: 450 de milioane de euro; în Olanda: 1 miliard de euro; în Polonia: 1,2 miliarde de euro; în Italia: 2,5 miliarde de euro; în Franța: 4 miliarde de euro; în Marea Britanie: 4 miliarde de euro; în Germania: 9, 8 miliarde de euro. Iată ce înseamnă să alegi untul, când e să pui ţara pe picioare, ca să ajungi tot la cultură, definitorie pentru o naţiune.