Vladimir Tismăneanu

Puterea ideilor se intitulează o carte a marelui filosof liberal Isaiah Berlin. Semnificația ultimelor luni ale anului 1989, rolul disidenților (intelectuali critici, neînregimentați) în revitalizarea societății civile, aflată pentru atâția ani în stare de paralizie, criza generalizată a regimurilor comuniste și declinul hegemoniei partinice au fost subiectul unui număr considerabil de lucrări științifice în ultimele două decenii. Tentația ințială a fost aceea de a celebra rolul disidenților în prăbușirea sovietismului și în renașterea ințiativelor civile from below. Asemenea interpretări euforice ale acestui val revoluționar, nu de puține ori comparat cu „Primăvara Națiunilor” din 1848, au predominat, scrierile lui Timothy Garton Ash fiind exemple elocvente în acest sens. Este de ajuns să amintim pătrunzătoarele sale articole din New York Review of Books, pe care apoi le-a adunat în volumul The Magic Lantern. Interpretarea predominantă era conceptualizarea revoluțiilor drept componentă a unei mișcări globale înspre democratizare în detrimentul aspirațiilor colectivist-iacobine. O asemenea viziune a inspirat și reflecțiile filosofului politic Bruce Ackerman asupra viitorului revoluției liberale. Acesta considera că schimbările radicale din Europa Centrală și de Est se încadrau în fenomenul de renaștere planetară a liberalismului. Cu alte cuvinte, succesul sau eșecul lor, într-o lume definită de interdependența politică, economică și cultural-simbolică, urmau să aibă un impact direct și hotărâtor asupra viitorului liberalismului în Occident.

Foarte puțini analiști au insistat asupra unor componente mai puțin vizibile, care însă erau persistent non-liberale și neo-autoritare. Predicția sumbră a sociologului Ralf Dahrendorf a fost unul dintre puținele semnale de alarmă în acest sens: „Cel mai mare pericol este probabil o nouă formă de totalitarism. Ezit să folosesc termenul, dar îmi este greu să îl alung din minte: fascism. Mă refer la acea combinație dintre nostalgia față de ideologia colectivității care trasează o distincție dură între cei care aparțin și cei care nu, și o nouă formă de monopol politic al unui singur om sau al unei 'mișcări', cu un accent puternic pus mai degrabă pe organizare și mobilizare decât pe libertatea de a alege”. Seduși de efectele amăgitoare ale tumultului revoluționar, majoritatea specialiștilor au preferat să treacă cu vederea natura eterogenă a mișcărilor anticomuniste. Nu toți cei care au respins leninismul au făcut-o pentru că visau la o societate deschisă și la valorile liberale. Printre revoluționari se aflau și o mână de enragés, neinteresați de logica compromisului și a negocierii, de importanța și chiar urgența constituirii unor structuri politice de tip partid. Existau fundamentaliști populiști, dogmatici religioși, nostalgici față de regimurile pre-comuniste, inclusiv unii care admirau dictatori pronaziști precum Ion Antonescu sau Miklós Horthy. Partizanii populismelor de varii culori atacau insăși ideea clarității morale. Doar odată cu destrămarea Iugoslaviei și divorțul de catifea ceh-slovac au început cercetătorii să realizeze că promisunea liberală a revoluțiilor din 1989 nu ar trebui luată ca dat și că anii ce vor urma comunismului nu vor duce inevitabil la prosperitatea democrației liberale. La începutul deceniului nouă a devenit evidentă realitatea perioadei postcomuniste care ascundea numeroase amenințări la adresa păcii și democrației: războaie etnice sângeroase; tulburări sociale și o contagioasă dezvoltare a multiple forme de populisme și tribalisme, vechi și noi. Am scris despre aceste lucruri în cartea mea, Fantasies of Salvation: Nationalism, Democracy, and Myth in Postcommunist Europe (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1998; ediția română a fost publicată la Polirom în 1999).

Principala mea teză este aceea că evenimentele din 1989 au avut efecte revoluționare care au schimbat lumea. Unii autori accentuează rolul societății civile, al intelectualilor critici și al disidenților. Alții se opun acestei interpretări, dar nu neagă faptul că evenimentele în sine au avut drept principală consecință sfârșitul regimurilor leniniste în Europa Centrală și de Est. Rămâne de discutat doar dacă termenul „revoluție” este cea mai bună caracterizare a acestora. Importanța mondială a transformărilor declanșate de mișcările din 1989 și concluzia că ele au impus o nouă concepție asupra politicului sunt dincolo de orice îndoială. Timothy Garton Ash a oferit o excelentă evaluare în acest sens: „A existat totuși ceva nou; a existat o idee mare, care a fost revoluția însăși – ideea revoluției nerevoluționare, a revoluției evolutive. Motto-ul lui 1989 ar putea să-i aparțină unui important critic al lui Lenin, Eduard Bernstein: 'scopul nu are valoare în sine, mișcarea înseamnă totul.'...Astfel, aceasta a fost o revoluție care nu a fost definită de un ceva precis, ci de modul în care s-a desfășurat. Acel motto al unei masive nesupuneri civile pașnice, consecventă și fascinant de inventivă, promovată de elita critică pregătită să negocieze și să ajungă la un compromis cu cei de la putere (pe scurt masa rotundă) – aceasta reprezintă noutatea istorică a anului 1989. Dacă ghilotina este simbolul lui 1789, atunci masa rotundă este cel al lui 1989”. După un sfert de veac, iată că există destule rezerve legate de moștenirile acestui evoluționism. "Tovarășii" s-au adaptat și au profitat de spiritul tolerant al foștilor lor adversari. În România însă, nu a existat nici măcar o masă rotundă. Au existat gloanțe, tancuri, manipulări, provocări, iluzii, victime eroice și demagogi cinici.

În explicarea fenomenului 1989 trebuie să ne concentrăm asupra a trei mari teme: semnificațiile profunde ale prăbușirii regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est, natura revoluțiilor la sfârșitul secolului 20 și sensul lor pentru secolul 21, și rolul intelectualilor critici (publici) în politică. Totodată, pe parcursul unui astfel de demers trebuie să fim conștienți de extraordinara complexitate a mișcărilor revoluționare din 1989 pentru a fi capabili să explicăm o serie de evoluții îngrijorătoare în postcomunism: marginalizarea (în Europa Centrală) a primei elite post-1989 (de cele mai multe ori recrutată din contraculturile disidente); revirimentul foștilor comuniști (conversiunea) și revenirea lor la putere; și, confuzia etică ce a urmat, însoțită de un cinism generalizat care bântuie încă societățile din regiune.

Odată cu 1989, au dispărut nu numai zonele de influență și Pactul de la Varșovia, dar și Zidul Berlinului, acel rușinos simbol al disprețului pentru drepturile civile, și Republica Democrată Germană. Germania a fost unificată, iar Războiul Rece s-a încheiat cu victoria indiscutabilă a Occidentului liberal. Astăzi, când scriu aceste rânduri, astfel de consecințe par evidente, poate chiar banale, dar acum 25 de ani, un asemenea deznodământ al confruntării dintre Est și Vest, părea un scenariu de domeniul fantasticului, de-a dreptul suprarealist. De aceea consider că reevaluarea și analiza principalelor interpretări ale valului revoluționar din 1989, în fapt cel mai fascinant fenomen al istoriei recente a Europei, sunt fundamentale din punct de vedere intelectual și politic. Mai ales acum, când noile populisme tind să nege semnificațiile libertare reale ale acelor momente într-adevăr cruciale.

Cum s-au născut aceste revoluții? Ce forțe profunde, greu decelabile, le-au pus în mișcare? Au fost ele revoluții în sensul clasic al conceptului și dacă da, ce idei și practici noi au propus ele? Este adevărat, așa cum au afirmat unii autori (Jürgen Habermas, de pildă), că acestea nu au fost nimic altceva decât eforturi de a îndrepta răul produs de experimentul comunist, sau, mai bine zis, au fost ele doar încercări de revenire la situația de dinainte de 1945? Au fost aceste revoluții în mod primordial cauzate de eșecul economic al leninismului, de incapacitatea economiilor planificate de "a ajunge din urmă și depăși" Vestul, de a răspunde provocărilor epocii postindustriale? Care a fost impactul factorilor moral-culturali în apariția ințiativelor civice în regimurile comuniste post-totalitare? Care a fost importanța disidenței și a tradiției revizionist-marxiste în variile țări din Europa Centrală și de Est? Cum putem explica natura non-violentă și auto-limitativă a revoluțiilor și absența, ori deturnarea, unor încercări de pedepsire la nivelul întregii societăți împotriva celor care s-au aflat la putere? Care a fost adevărata atitudine societală față de disidenți și cum ne putem explica tranziția de la „revoluția de catifea” la „contrarevoluția (restaurația) de catifea”?

Meteorologia revolutiilor este mereu surprinzatoare. Indiferent cum analizam natura revolutiilor din 1989, ele au reprezentat un adevarat eveniment universal-istoric in sens hegelian: au impus o ruptura diacronica intre lumea de dinainte si de dupa 1989. Pe parcursul acelui an, ceea ce parea drept un sistem imuabil si aparent inexpugnabil s-a prabusit cu o uluitoare rapiditate. Acest lucru nu s-a intamplat din cauza unei presiuni externe (ea avand insa un rol important), precum in cazul Germaniei naziste, ci datorita acumularii unor tensiuni interne insurmontabile. Regimurile leniniste erau in faza metastatica, iar maladia care le-a macinat a fost in primul rand incapacitatea lor de auto-regenerare. Dupa ce timp de decenii a jonglat cu varii 'retete' de reforma intrasistemica (ex., „ambivalenta instituţională” folosita de profesorul Archie Brown pentru a explica dinamica fenomenului Gorbaciov), comunismul nu a mai gasit resursele pentru o reinventare ideologic-institutionala, devenind evident faptul ca solutia putea fi gasita doar din exterior si impotriva ordinii social-politice existente.

Disparitia (implozia) Uniunii Sovietice in decembrie 1991, sub privirile perplexe ale intregii lumi, a fost direct si profund legata de disolutia anteriora, provocata de revolutiile din 1989, a „periferiei imperiale” care a fost Europa de Est. In prezent, suntem indiscutabil martorii incheierii ciclului istoric inceput odata cu Primul Razboi Mondial, cu preluarea puterii in Rusia de catre bolsevici si fundamental caracterizat de un lung razboi ideologic european (mai bine zis, un razboi civil global). Importanta revolutiilor din 1989 nu poate fi supraestimata: au fost triumful demnitatii civice si moralitatii politice asupra monismului ideologic, cinismului birocratic si supravegherii dictatoriale . Fundamentate pe conceptul de libertate, care impune aprioric scepticismul necesar respingerii modelelor dogmatice de inginerie sociala, ele au fost, cel putin in prima faza, liberale si non-utopice.

Spre deosebire de revolutiile clasice, originea celor din 1989 nu a fost o viziune milenarista asupra societatii perfecte. Ele au respins posibilitatea ca o autoproclamata 'avangarda' sa-si asume rolul 'conducator' asupra miscarilor de masa. Nici un partid politic nu s-a aflat in spatele acestui val revolutionar spontan. Initial s-a pus accentul pe necesitatea crearii unor forme politice noi, care sa fie diferite de structurile partinice traditionale, configurate ideologic. Faptul ca in perioada imediat urmatoare revolutiile au fost marcate de rivalitati etnice, de respingatoare scandaluri politice, coruptie endemica, de aparitia partidelor si miscarilor anti-democratice, de afirmarea unor curente sociale autoritare si colectiviste, nu diminueaza in nici un fel generozitatea mesajului initial si impactul lor colosal la acea vreme. Doresc sa amintesc ca depasirea socialismului de stat a fost mult mai dificila, subreda si pe termen lung problematica exact in acele cazuri in care revolutiile ori nu au avut loc (Iugoslavia) ori au fost deturnate (România). Toate aceste lucruri trebuie permanent accentuate mai ales in contextul in care ne confruntam cu discursuri care, bazandu-se numai pe mostenirea ambigua a revolutiilor, pun sub semnul intrebarii succesul lor.

Aceasta „retorica reactionara”, excelent analizata de Albert Hirschman, foloseste argumentul futilitatii, pericolului iminent si al unei pretinse subversivitati cronice pentru a delegitima schimbarea in sine sau pentru a o prezenta drept imposibila sau indezirabila. Chiar si formele mai sofisticate ale acestui argument functioneaza pe o logica similara: mediul post-revolutionar a permis renasterea aspectelor reprobabile ale culturilor national-politice din regiune, si anume, sovinismul, rasismul, fascismul rezidual, fundamentalismul etno-clericalist si militarismul, dovedindu-se astfel mai nociv decat status-quo de dinainte de 1989. Sau, se afirma ca, de fapt, nimic nu s-a schimbat, iar detinatorii puterii (birocratii partidului-stat) s-au mentinut pe pozitii, preluand doar noi masti. Sau, indiferent de sperantele si idealurile participantilor la miscarile din 1989, rezultatele actiunilor lor s-au dovedit profund dezamagitoare, permitand unor politicieni venali, infractorilor si demagogilor sa foloseasca noile oportunitati pentru a-si instaura dominatia asupra societatii. In aceste conditii, reamintirea adevaratului mesaj al acestor revolutii si reconsiderarea principalelor interpretari si afirmatii cheie ale revolutionarilor reprezinta asadar un util exercitiu politic, moral si intelectual.

Nu trebuie sa uitam faptul ca ceea ce astazi suntem obisnuiti sa consideram evident – sfarsitul sovietismului – era doar o vaga posibilitate la inceputului anului 1989. Fara indoiala, unii dizidenti (Aleksandr Soljenitin, Andrei Saharov, Vladimir Bukovski, Aleksandr Zinoviev, Ferenc Feher, Agnes Heller, János Kis, Miklos Haraszti, Vaclav Havel, Petr Pithart, Jacek Kuron, Adam Michnik, Antoni Macierewicz, Jakub Karpinski, Mihai Botez, Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol) diagnosticasera declinul lent al sistemului si lipsa de viitor al acestuia, dar putini au luat in calcul un colaps imediat al acestuia. Intreaga filozofie a dizidentei a fost argumentata pornind de la strategia „penetrarii”, pe termen lung, a sistemului, pe recuperarea si reconstructia progresiva a sferei publice ca alternativa la ubicuitatea ideologica a partidului-stat, pe practicarea anti-politicii ca expresie a autenticitatii non-machiavelice, a trasparentei, civilitatii si bunei credinte. Daca exista o morala fundamentala a grandioasei drame revolutionare care s-a desfasurat in 1989 in Europa Centrala si de Est, aceasta poate fi formulata astfel: viitorul aduce cu sine mai mult decat o singura directie. Cu alte cuvinte, nu exista un determinism ineluctabil care guverneaza istoria omenirii. Intr-adevar, asa cum afirma politologul Jeffrey Isaac, revolutiile din 1989 nu au avut doar multiple cauze ci si multiple intelesuri, propunand o agenda semnificativa nu doar pentru societatile post-comuniste, dar si pentru democratiile occidentale.

Au existat, desigur, o serie de ganditori care au anticipat prabusirea inevitabila a sovietismului (de pilda, ganditorul polonez Leszek Kolakowski si disidentul sovietic Andrei Amalrik). Dar foarte putini au crezut cu adevarat ca acest lucru se va intampla intr-un timp atat de scurt si fara violenta. Profilul regimurilor autoritare post-totalitare nu era unul care sa incurajeze o schimbare pe baza de negocieri si transferul de putere pe cale pasnica. De aceea, unul dintre cele mai surprinzatoare fenomene in 1989-1990 a fost disponibilitatea elitelor comuniste din Ungaria si Polonia de a imparti initial puterea si apoi de a renunta la aceasta in totalitate. Evident, ramane de examinat ce s-a intamplat, in fapt, in anii urmatori. Voi reveni.

Urmand o astfel de cale, ele au abandonat cel mai sacru dintre postulatele leninismului: rolul conducator al partidului (monopolul puterii). Ele au permis demararea unei tranzitii democratice care si-a putut urma cursul fara a fi confruntata cu tulburari social-politice majore. In alte tari insa reformele au fost respinse in numele „cuceririlor socialiste ale poporului”. Din fericire, chiar si acest tip de argument nu a reusit sa salveze regimurile comuniste in cauza. Modelul „socialismului de baraca” era perimat. Eforturile de a-l salva ale conducatorilor tarilor din „banda celor patru” (România, RDG, Bulgaria si Cehoslovacia) nu aveau, pe termen lung, sanse de reusita.