Vladimir Tismăneanu

Credeam că nu mai am lucruri esențiale de aflat despre Stalin și vremurile sale, îmi închipuiam că citisem cam tot ceea ce putea lumina natura unui despotism fără egal în istorie ca număr de victime și ca violență paroxistică. Fratele geamăn, nazismul, a fost contrapartida sa nu mai puțin diabolică și genocidară, dar a durat numai 12 ani și nu s-a transformat într-o mișcare globală. Cartea lui Simon Sebag Montefiore despre curtea lui Stalin m-a convins că mai avem mult de săpat în această arheologie a terorii, îndeosebi în direcția prosopografică, a interpretării psihologiei celor situați la cârma Imperiului Roșu vreme de decenii. Mi-am amintit, citind această fascinantă incursiune în universul de coșmar al curții staliniste, de volumul istoricului și jurnalistului german Joachim Fest despre stăpânii celui de-Al III-lea Reich. Avem nevoie de o lucrare similară despre stăpânii României comuniste, o analiză deopotrivă a structurilor de putere și a elementelor subiective care au determinat adeseori luarea unor decizii cu efecte cataclismice.

Am citit pe nerăsuflate cartea lui Montefiore atunci când a apărut la editura Knopf, în 2004. Am menționat-o admirativ, în repetate rânduri, în propriile mele scrieri. A apărut acum la Polirom, in traducerea lui Catalin Dracsineanu, și o recomand tuturor celor pe care îi interesează cum a funcționat sistemul, care au fost secretele puterii în Rusia stalinistă, cum și prin cine își exercita tiranul dominația. Este vorba de un tip de oligarhie esențial diferită, la capitolul personalități, de aceea din timpul lui Lenin. N-a mai rămas nimic din fraternitatea originară, din camaraderia care îi lega, dincolo de divergențe uneori acute, pe oameni ca Grigori Zinoviev și Nikolai Buharin, Mihail Tomski și Iuri Piatakov, Lev Troțki și Aleksei Rîkov, Lev Kamenev și Karl Radek. Anturajul lui Stalin este format din indivizi mediocri, personalități autoritare in sensul descris candva de Theodor W. Adorno si Erich Fromm--de o abjectă obediență cu cei de sus, despotici, vindicativi și sanguinari cu cei de jos. Spre a relua caracterologia din Darkness at Noon de Arthur Koestler, alături de 1984 de Orwell cel mai important roman politic al veacului XX, trecuse timpul lui Rubașov, venise acela al lui Gletkin.

Oamenii promovați de Stalin, magnații sistemului, cum îi numește istoricul britanic, unii provenind din eșaloanele doi și trei ale Vechii Gărzi bolșevice (Viaceslav Molotov, Anastas Mikoian, Valerian Kuibîșev, Lazăr Kaganovici, Serghei Kirov, Andrei Jdanov, Kliment Voroșilov), alții, parveniți politici care își datorau ascensiunea în exclusivitate dictatorului (Gheorghi Malenkov, Lev Mehlis, Nikolai Ejov, Nikita Hrușciov, Lavrenti Beria, Nikolai Bulganin, Viktor Abakumov, Aleksandr Poskriobîșev) au renunțat în chip voluntar la orice autonomie a gândirii (dacă o vor fi avut vreodată). Nu au decât un scop: să îndeplinească orbește ordinele lui Stalin, să le anticipeze și să exceleze în a le materializa. Unica lor aspirație: să-i intre-n voie, să-i satisfacă infinita vanitate, să se facă indispensabili. Se denunță între ei, se calomniază, își înfig reciproc jungherele în spate, se batjocoresc (Malenkov este ținta continuă a unor glume grețoase legate de obezitatea sa), totul sub masca devotamentului pentru cauză. Mâna dreaptă a dictatorului, șeful său de cabinet și responsabilul pentru cele mai sensibile misiuni, Aleksandr Poskriobîșev, îl informează pe Stalin despre viața intimă a copiilor săi, dar și despre sifilisul lui Beria. În nimeni nu are Stalin mai multă încredere decât în acest infam zelot. Ceea ce nu exclude prigonirea, arestarea și împușcarea soției sale, Bronislawa (Bronka).

Apar și scelerații fanatici din "democrațiile populare", întotdeauna gata să se înjosească în fața zeului infailibil. Responsabil cu serviciile secrete și cu ideologia în Polonia sovietizată, Jakub Berman, participă la agapele din dacha lui Stalin împreună cu mafioții de la Kremlin. Când Stalin poruncește să înceapă dansul, Berman valsează cu Molotov. Mi-l pot imagina pe Gheorghiu-Dej dansând cu Malenkov ori cu Kaganovici...

Seful NKVD din anii 30, executat in 1938, Genrikh Iagoda, colecționa chiloți de damă si ilustrații pornografice. Urmașul său, după interludiul Ejov (cu ale sale inclinații homosexuale rezolvate in vilele poliției secrete), Lavrenti Beria, era un violator in serie. Asemeni lui Hitler, Stalin știa perfect cine sunt servitorii săi, strângea probe menite a fi utilizate la momentul potrivit. Deboșarea este fără limite, propriul fiu al dictatorului, Vasili, este un desfrânat dipsoman. Morala proletară este pentru proletari, nu pentru nomenclatură.

Niciun fel de reticență, niciun fel de scrupule morale de la acești fanatici ai servilismului total și definitiv. În timpul Marii Terori, asemeni birocraților naziști, ei acționează în direcția dorințelor (exprimate direct ori doar sugerate sibilinic) celui pe care îl adoră nu fără un continuu sentiment de spaimă (un fel de sindrom Stockholm colectiv). În cercul intim domnește suspiciunea: fiecare bănuiește pe fiecare, baronii se lucrează unul pe altul. Din când în când, bossul (khoziain) decide că trebuie să mai cadă câte un cap din anturajul său. Le trimite semnale magnaților că nu există garanții că vor scăpa de pedeapsa justiției revoluționare daca vor mișca, măcar cu o iotă, în front. Vechii prieteni, georgieni ca și el, nu sunt cruțați: Sergo Ordjonikidze se sinucide, Besso Lominadze este arestat și împușcat ca un câine turbat.

Colaboratorii cei mai apropiați ai "farului umanității progresiste" sunt, de fapt, o bandă de gangsteri politici. Este ceea ce avea să recunoască mai târziu vechiul bolșevic de origine armeană, Anastas Mikoian, în memoriile sale. La fel, Hrușciov admitea că sângele victimelor îi ajungea până la coate și mai sus. Dar în anii terorii se întrecuseră întru criminalitate. La mitingul de doliu din martie 1953, doar Molotov (a carui fostă sotie, Polina Jemciujina, de care divorțase la ordinul lui Stalin, se afla in Gulag) avea lacrimi în ochi pentru despotul mort. Toți insă erau in realitate fericiți că monstrul crăpase. Stalin nu-i iertase niciodată Polinei prietenia cu Nadia (Nadejda Allilueva), a doua sa sotie si, probabil, singura persoană pe care a iubit-o cu adevarat vreodată. Sinuciderea Nadiei în noiembrie 1932, percepută ca o imensă trădare personală, a declanșat revărsarea celor mai josnice instincte din psihicul tot mai deranjat al lui Koba. Paranoia tiranului se mula perfect pe logica paranoică a sistemului.

Montefiore discută totalitarismul și îi dă dreptate, în chip fundamental, lui Robert Conquest în critica făcută de marele kremlinolog școlii revizioniste. Dar subliniază și faptul că revizioniștii, în primul rând Sheila Fitzpatrick și J. Arch Getty, nu greșeau când vorbeau despre competiția centrelor locale în a depăși chiar și monstruoasele exigențe de la centru privind epurările. Ordinele veneau de la Stalin și mamelucii săi. Executarea lor era atributul organelor de partid și NKVD din variile republici, regiuni, raioane. Acolo acționau troicile ucigașe. Acolo se depășea planul...

Ce era de fapt în mintea lui Stalin? Simplu spus, bolșevismul său era unul exacerbat. Nu insă si unul neaparăt irațional daca gandești ca un bolșevic: teza ascuțirii luptei de clasă pe masura inaintării spre socialism era consecința logicii exclusiviste a leninismului. Ceea ce la Lenin era proto-totalitarism, la Stalin se radicalizează și devine totalitarism dezlănțuit. Categoria centrală în această cosmologie paranoică este aceea a "dușmanilor poporului". Imaginea dominantă este a "fortăreței asediate" și a primejdiei "calului troian". Cartea lui Simon Sebag Montefiore este cronica răscolitoare a unor timpuri infernale, un document istoric bazat pe mărturii de primă mână, pe memorii și documente de arhivă, dar este și o narațiune copleșitoare despre utopie, hybris, delir și teroare. Scrisă cu un talent literar de excepție, cartea intră în rândul lucrărilor clasice despre tirania stalinistă, alături de cele ale unor Robert Conquest, Robert Service, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Dmitri Volkogonov și Adam Ulam.

Acum 50 de ani, pe 14 octombrie 1964, Plenara CC al PCUS a decis pensionarea primului secretar al CC al PCUS, președintele Consiliului de Miniștri al URSS, Nikita Sergheevici Hrușciov, din "motive de sănătate". În fruntea PCUS era promovat Leonid Brejnev, iar șef al guvernului era instalat Aleksei Kosîghin. Liderul debarcat devenea din acel moment o non-persoană, numele său dispărea din ziare, din cărțile de istorie, din filme, din memorialistica epocii. Istoria recentă a URSS era rapid dehrușciovizată. Începea epoca re-stalinizării, ulterior denunțată de Mihail Gorbaciov drept una a stagnării.

Noul lider de partid era un birocrat obtuz, vanitos și complet lipsit de imaginație politică. Fusese protejatul lui Hrușciov încă din anii '30. După război, Brejnev a condus PC din Moldova sovietizată. A urcat în ierarhia centrală încă din ultimii ani de viață ai lui Stalin. În aprilie 1964, ca președinte al Prezidiului Sovietului Suprem, a rostit omagiul conducerii de partid și de stat când Hrușciov a împlinit 70 de ani. Câteva luni mai târziu i-a înfipt cuțitul pe la spate. Brejnevismul a însemnat o nouă glaciațiune politică și economică. Țarul ideologic a fost eternul Mihail Suslov, unul dintre cei mai înverșunați staliniști. Se punea capăt liberalizării parțiale, pentru Suslov un veritabil dezmăț ideologic care dusese la publicarea, cu acordul lui Hrușciov, a romanului anti-stalinist "O zi din viața lui Ivan Denisovici" de Aleksandr Soljenițîn.

La București, Gheorghe Gheorghiu-Dej și camarazii săi, respirau ușurați. Relațiile lui Dej cu Hrușciov erau mizerabile. Liderul PMR refuzase să participe la festivitățile din luna aprilie, îl trimisese la Moscova pe principalul său locotenent, premierul Maurer. La baza conflictului s-au aflat deopotrivă incompatibilități psihologice și divergențe ideologice. Hrușciov s-a comportat extrem de arogant cu Dej, dar nu acesta a fost motivul principal al divorțului, ci teama conducerii PMR în raport cu destalinizarea hrușciovistă.

Opt ani mai devreme, fostul magnat stalinist Nikita Hrușciov s-a angajat într-un atac virulent asupra mitului lui Stalin. Pe 25 februarie 1956, o audiență în stare de șoc, alcătuită din 1.436 de delegați la cel de-al XX-lea Congres al PCUS - cel mai important conclav al partidului - și-a ascultat liderul rostind "Raportul Secret", unul dintre documentele politice cu maxim impact asupra secolului XX. A fost secret deoarece niciun oaspete sau jurnalist străin nu a avut voie să participe la congres, iar textul nu a fost publicat în URSS până la venirea lui Gorbaciov la putere. Timp de câteva decenii, mașina propagandistică sovietică a refuzat să-i recunoască existența. Cu toate acestea, discursul a fost real și a avut efecte uriașe. Documentul a ajuns în Occident via Polonia, printr-o scurgere de informații, și a fost publicat în New York Times după câteva luni, atunci când i-a fost confirmată autenticitatea. Posturile de radio occidentale l-au difuzat în Europa de Est și URSS. După "Raportul Secret", nici Uniunea Sovietică, nici blocul sovietic și nici întreaga mișcare comunistă nu au mai fost aceleași. Începând de atunci, Mao, Enver Hoxha, Maurice Thorez, Dej și alți susținători convinși ai stalinismului au văzut în Hrușciov omul care a îngropat comunismul, un ultrarevizionist și un renegat.

Discursul lui Hrusciov a denunțat “cultul personalității” lui Stalin, un eufemism menit să sugereze responsabilitatea personală a dictatorului pentru crimele în masă ale deceniilor trecute. Publicul a amuțit. Pentru mulți dintre ei a fost o experiență eliberatoare. Alții s-au simțit trădați, traumatizați și ofensați. Bolesław Bierut, liderul partidului comunist polonez și un stalinist fanatic, fiind bolnav de pneumonie, a suferit un atac de cord și a murit pe 12 martie, după ce a citit textul într-un spital din Moscova. Discursul, cu o durată de patru ore, aducea dovezi în legătură cu “abuzurile grave de putere” ale lui Stalin, persecutarea elitei partidului, rolul său în Marea Teroare, tratamentul feroce aplicat personalităților marcante ale partidului și eșecul său în a deveni un mare comandant militar. Hrușciov l-a denunțat pe Stalin ca fiind creierul din spatele execuțiilor în masă. Liderul atât de venerat până atunci a fost declarat vinovat pentru distrugerea a mii de vieți omenești, deportarea brutală a grupurilor etnice, programele absurde din agricultură și “idolatria dezgustătoare” - o mascaradă a “istoriei partidului”.

Accentul se punea pe victimele comuniste ale terorii lui Stalin și acesta era, de fapt, principalul handicap al abordării lui Hrușciov. El a garantat că va restaura “principiile leniniste ale democrației socialiste sovietice” și că va “lupta cu cei care abuzau, în mod arbitrar, de putere”. Pentru cititorii de astăzi, accentul pus pe “sănătatea” principiilor leniniste pare naiv. Dar în 1956, acest atac la adresa spiritului lui Stalin era extrem de temerar. A fost o lovitură colosală pentru pretențiile ideologice ale sistemului.

Unda de șoc a celui de-al XX-lea Congres a fost resimțită în întreg Blocul Sovietic, ducând la ruptura sino-sovietică, la revoltele din din Polonia din primăvara și vara anului 1956 și la revoluția ungară din toamna aceluiași an. "Raportul Secret" a fost un catalizator al revoltei spirituale printre intelectualii critici cunoscuți ca marxiști revizioniști. Solidaritatea necondiționată cu URSS, “amprenta” stalinistă a internaționalismului proletar, a încetat să mai fie obligatorie. Denunțând cultul personalității lui Stalin, Hrușciov a sfărâmat o întreagă piramidă de minciuni, mituri și iluzii. Geniul din trecut apărea acum ca un monstru psihopat. Liderii comuniști din “democrațiile populare” erau înfuriați peste măsură. Pentru micii Stalini ai Poloniei, României, Germaniei de Est sau Cehoslovaciei, atacul lui Hrușciov asupra lui Stalin a însemnat o trădare a celor mai înalte principii; se simțeau amenințați pe bună dreptate. Multă vreme, până în anii ’80, comuniștii francezi se refereau la "Raportul Secret" cu ură, numindu-l “raportul atribuit lui Hrușciov”. În ciuda omisiunilor sale, discursul oferea o lectură tragică a istoriei sovietice în care Stalin era înfățișat sub forma unui maniac al puterii, crud și narcisist până la extrem.

Regim inspirat și condus de o ideologie, deci ideocratic, URSS se baza pe teza infailibilității partidului comunist și a statutului liderului său, văzut ca un fel de Dumnezeu. Era o teocrație cu veșminte seculare. Pentru Stalin, mitul rolului predestinat de conducător al partidului coincidea cu permanenta consolidare a propriei puteri. În timp ce-i omora pe cei din Vechea Gardă Bolșevică, pretindea că este cel mai loial discipol al lui Lenin. Al Doilea Război Mondial a contribuit la crearea imaginii sale supranaturale. Gafele enorme, lichidarea comandanților Armatei Roșii, precum și pactul infam cu Germania nazistă au fost trecute cu vederea de mulți, inclusiv de politicienii din Occident. Își crease imaginea unui strateg și om de stat înțelept. Stalin a declanșat Războiul Rece pentru a-și impune si păstra dominația asupra țărilor satelit ale URSS din Europa Centrală și de Est. Când comuniștii iugoslavi conduși de Tito l-au provocat în 1948, Stalin i-a excomunicat, numindu-i “o bandă de asasini și spioni”.

Paranoia sa finala l-a făcut să-și imagineze comploturi sioniste menite să-l ucidă și să nimicească socialismul. Către sfârșitul vieții, Stalin devenise liderul unor sicofanți abjecți, a căror singură grijă era simpla supraviețuire. Unul dintre aceștia era Nikita Hrușciov care, în septembrie 1953, a devenit prim-secretar al partidului. La început, impulsivul Hrușciov împărțea puterea cu ceilalți locotenenți ai lui Stalin. Sloganul lor era reîntoarcerea la principiul leninist al “conducerii colective”. Sute de mii de prizonieri ai Gulagului s-au întors la casele lor în timpul “dezghețului” de după 1953. Cu binecuvântarea Moscovei, Imre Nagy a inițiat în Ungaria un “Nou Drum” (New Course), iar propaganda isterică împotriva lui Tito a luat sfârșit.

Hrușciov era conștient de vulnerabilitatea poziției sale și a încercat să și-o consolideze prin punerea la cale a denunțării fostului tiran. Până în 1955, o comisie a lucrat în secret pentru a demonstra efectele și amploarea regimului terorii instaurat de Stalin. Președintele acestei comisii era istoricul de partid Piotr Pospelov, un fost apologet al lui Stalin. Hrușciov a profitat de cel de-al XX-lea Congres pentru a demola mitul lui Stalin. El a dezvăluit testamentul lui Lenin (care cerea înlocuirea lui Stalin la șefia partidului) și l-a distribuit delegaților. Peste câțiva ani, Mihail Gorbaciov, care fusese în sală, avea să menționeze, într-o discuție cu fostul ideolog al Primăverii de la Praga, Zdeněk Mlynář, efectul sfâșietor pe care discursul l-a avut asupra lui și asupra generației aparatcicului de partid. Alexandr Iakovlev, aliatul lui Gorbaciov și arhitectul politicii de glasnost, și-a amintit de eveniment ca fiind începutul renașterii sale politice. "Raportul Secret" a însemnat, printre altele, efortul de a înlocui stalinismul cu o versiune mai tolerantă și mai receptivă a bolșevismului. Textul iconoclast rostit de Hrușciov conținea in nuce justificarea reformelor lui Gorbaciov. Evident, prin prisma revoluțiilor din 1989 și a căderii URSS, discursul nu reprezintă un atac foarte categoric la adresa bolșevismului. Totuși, pentru 1956, la numai 3 ani de la moartea lui Stalin, documentul era zguduitor.

De ce s-a angajat Hrușciov în această acțiune? Mai întâi, teroarea politică se dovedise deja a fi neproductivă. Aparatul de stat și intelighenția se săturaseră să trăiască într-o teamă permanentă. Prin demolarea mitului lui Stalin și reabilitarea leninismului originar, Hrușciov propunea un nou principiu al legitimității. “Reîntoarcerea la Lenin” a devenit noul slogan. În acest scop, s-a creat o nouă imagine romantizată a lui Lenin. În al doilea rând, în acel moment, Hrușciov se lupta pentru putere cu staliniștii din conducerea partidului. Oameni ca Molotov, Malenkov sau Kaganovici condamnau eforturile lui Hrușciov de a reforma sistemul și vroiau să se debaraseze de el. În al treilea rând, exista un element personal, de natură psihologică: cu cât Hrușciov afla mai multe despre Marea Teroare în timp ce-și pregătea discursul secret, cu atât era mai indignat de crimele lui Stalin. Nu că nu ar fi știut dinainte despre multe dintre ele. De fapt, chiar el a luat parte la teroare, mai ales în Ucraina, dar a pătruns relativ târziu în cercul apropiaților lui Stalin și nu a fost la fel de influent ca ceilalți baroni.

Pe de altă parte, Hrușciov nu a criticat instituțiile bolșevice. Demonologia propusă de "Raportul Secret" prezenta favorabil un Stalin aflat la începutul carierei, care se opusese în mod corect lui Troțki și Buharin și care luptase pentru consolidarea socialismului. Mai târziu, datorită, în mare parte, influenței lui Beria, s-a angajat în acțiunile oribile descrise în discurs. Desigur, aceasta era o mistificare. Problema nu era numai personalitatea malignă a lui Stalin sau influența demonică a lui Beria, ci identificarea, în cadrul sistemului, a cauzelor catastrofei morale, politice și sociale a socialismului. În acest sens, "Raportul Secret" al lui Hrușciov nu a reușit să scoată în evidență aceste cauze profunde și a rămas la un nivel explicativ destul de superficial.

Până la sfârșitul vieții, chiar și după ce a fost eliminat în 1964 de către o conspirație neo-stalinistă, Hrușciov a rămas un bolșevic convins și nu a acceptat niciodată faptul că ambiția lui Lenin de a construi o societate perfectă, indiferent de costurile în vieți omenești, a fost cauza întregului dezastru. Cu toate acestea, deși frustrant de incomplet, "Raportul Secret" a inaugurat era reformării, a contra-reformării și a dizolvării totale a comunismului. Era numită de Czesław Miłosz a “Noii Credințe” luase sfârșit. Așa cum afirma unul dintre intelectualii de marcă ai Revoluției Ungare, dramaturgul Gyula Háy, în autobiografia sa "Născut în 1900": izbucnirile furibunde ale lui Hrușciov împotriva lui Stalin “au lăsat în urmă ceva ce nu poate fi negat - o dorință arzătoare care a acumulat forță timp de mai multe decenii, o dorință pentru umanitate”.