Vladimir Tismăneanu

Oare şi-ar fi putut imagina cineva acum un sfert de veac că ţările Pactului de la Varşovia aveau să devină membre ale NATO? Cine ar fi îndrăznit măcar să viseze la o posibilă aderare a acestor ţări la Uniunea Europeană? Şi totuşi, aceste lucruri au devenit realitate, în mare parte datorită şirului de evenimente care au dus în 1989 la prăbuşirea regimurilor leniniste din Europa Centrală şi de Est, şi la dispariţia Uniunii Sovietice în 1991. Perioada următoare, cea a tranziţiei post-comuniste, a fost caracterizată de mari speranţe şi nobile idealuri (dreptate, egalitate şi libertate), dar şi de frământări, frustrări, nevroze colective şi profunde dezamăgiri. Cu toate acestea, ceea ce odată se numea „Cortina de Fier” a devenit o regiune definită de un accentuat proces de democratizare ale cărui manifestări din ultimul deceniu au fost „Revoluţia Portocalie” din Ucraina şi sfârşitul regimului Iliescu în România, în ultimele luni ale anului 2004. În 2014, Maidanul din Kiev a marcat un nou moment în istoria emancipării civice din ceea ce a fost cândva Blocul Sovietic.

Nu pot scrie aceste rânduri fără a semnala semnificația epocală a condamnării regimului comunist din România de către președintele Traian Băsescu, pe data de 18 decembrie 2006, ca ilegitim și criminal. În Polonia, episcopul catolic Stanisław Wielgus, cel pe care Vaticanul și cardinalul Glemp îl nominalizaseră ca arhiepiscop al Varșoviei, a renunțat la acest titlu după ce a recunoscut că a colaborat cu Serviciul de Securitate (Służba Bezpieczeństwa) în anii regimului comunist.

Recomandările Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România au inclus accesul deplin la arhive, dar și alte măsuri, între care „declararea crimelor și abuzurilor regimului comunist ca fiind crime împotriva umanității și în consecință imprescriptibile juridic”, „adoptarea urgentă a legii lustrației” și declanșarea unor acțiuni prin care pensiile foștilor activiști comuniști de frunte, foștilor conducători ai Securității, ai Miliției și ai Ministerului de Interne, ai ‚Justiției’ comuniste, să fie reduse la nivelul minim al pensiilor populației. Pe aceeași direcție se situează propunerile din Polonia venite din partea premierului din epocă, Jarosław Kaczyński, de a declara Służba Bezpieczeństwa (Securitatea) drept o organizație criminală și de a reduce până la anulare pensiile foștilor torționari.

După 1989, toate țările central şi est europene au organizat alegeri libere şi corecte, dar, de multe ori, rezultatele acestora au fost dezamăgitoare pentru prietenii societății deschise. Unele ţări din zonă au creat sisteme legale și instituţionale democratice robuste. Altele însă au lăsat de dorit la acest capitol, liderii lor bazându-se în schimb pe metode autoritare şi tolerând nivele ridicate de corupţie economică şi politică. În ansamblu, totuşi, situaţia democraţiei în regiune este bună, dar, în chip firesc, complexă şi uneori contradictorie. Cu alte cuvinte, previziunile apocaliptice care anunțau o continuă „Balcanizare” a lumii post-comuniste, ori chiar a întregii Europe, au dat greș. Dincolo de catastrofa iugoslavă, ceea ce s-a petrecut nu a fost balcanizarea Vestului, ci occidentalizarea Balcanilor (aici mă refer la România, Bulgaria și Albania). Actuala resurecție autoritară sub forma pontocrației în România și a orbanizării Ungariei indică însă reversibilitatea marilor transformări.

Un prim aspect pozitiv este faptul că suveranitatea populară a înlocuit dictatura monopolistă a aşa-ziselor „avangarde ale proletariatului”. Unanimitatea ideologică impusă prin forţă a dispărut. Jurnaliştii în aceste țări sunt de cele mai multe ori independenţi şi incisivi. Totodată a fost instaurată domnia legii, făcând parte din viaţa cotidiană a acestor societăţi, în pofida inevitabilelor imperfecţiuni ale sale. În unele ţări - de pildă în Ungaria sau Republica Cehă - partidele liberale au migrat către doctrina populismului naţionalist, acest fenomen reprezentând unul dintre pericolele pe care noile democraţii au fost nevoite să-l depăşească în prima parte a anilor ’90. În ultimii ani însă, această tendinţă şi-a pierdut influenţa şi impactul iniţial pe scena politică a țărilor din zonă. Majoritatea acestor țări a reuşit să izoleze mişcările şi forţele antidemocratice în perioada tranziției postcomuniste, deşi recent aceşti nedoriţi actori politici şi-au regăsit vocea, concentrându-se asupra opoziţiei împotriva integrării în Uniunea Europeană. Există și vocile radical-stângiste care consideră NATO o organizație imperialistă și cer ieșirea noilor democrații din această alianță.

În pofida realizărilor majore, nu au lipsit importante dezamăgiri şi regrese. După euforia şi bucuria iniţială ce a însoţit ruptura istorică reprezentată de revoluţiile din 1989, o parte din populaţie a fost tot mai frustrată și s-a simţit trădată de ritmul lent de construire a noii ordini politice. Gânditorul politic Ralf Dahrendorf nota în acest sens: „revoluţiile din 1989, ca orice alte asemenea fenomene din trecut, nu aveau cum să nu dezamăgească pe acei care li s-au alăturat datorită exageratei lor speranţe într-o nouă lume definită de o totală libertate de opinie, de egalitate şi democraţie fundamentală.”

Deşi democraţia, ca formă şi practică, există evident în Europa Centrală şi de Est, prezența valorilor liberale, a ethosului civic-democratic ca experiență mentală și afectivă, ramâne sub semnul întrebării în multe cercuri. Spaţiul politic al ţărilor postcomuniste este încă bântuit de spectre politice pre-moderne precum colectivismul tribal, fundamentalismul clerical şi etnocentrismul populist. Acestea generează suspiciune şi intoleranţă faţă de pluralismul politic, o valoare esențial democratică. În primele faze ale tranziţiei, valorile pluralismului au fost puse în prim-plan, dar, din păcate, în unele ţări, acestea au fost secondate mai târziu de fantasme colectiviste şi de frecvente izbucniri de intoleranţă ideologică (forme latente ori explicite de anti-semitism, izbucniri anti-Roma şi împotriva minorităţilor în general). Tranzițiile postcomuniste au fost așadar marcate de asemenea sfidări precum cinism, coruptie şi apatia civică a populaţiei.

Procesul de privatizare, deşi iniţial aclamat drept o soluţie magică pentru probleme economice care au lovit aceste ţări, a fost nu de puţine ori folosit drept paravan de către vechile-noi elite pentru operaţiunile lor de jefuire a resurselor acestor ţări şi pentru hegemonie economică personală (de obicei, în încercarea de bloca accesul capitalului străin pe plan local). Cinismul şi dispreţul faţă de cultura discursului critic este larg răspândit, în timp ce viziunile autocompătimitoare şi autoglorificarea rămân în mod frapant prezente. Societăţile civile, iniţial pline de vitalitate, şi-au pierdut din avânt, iar foştii disidenţi au fost treptat marginalizaţi, în timp ce foştii „aparatcici” ai partidelor comuniste de dinainte de 1989 au reuşit să-şi păstreze influenţa politică în ţări precum Polonia, România şi, oarecum, Ungaria. Cu alte cuvinte, bătălia pentru democraţie continuă, în timp ce spaţiul postcomunist în anumite locuri este unul dominat de incertitudine, anarhie şi de o neîncetată luptă între prietenii şi duşmanii societăţii deschise.

În pofida acestor rezultate contradictorii, trebuie evitată tentaţia de a descrie tranziţia post-comunistă drept eşec total în unele ţări şi indubitabil succes în altele. Nici una dintre aceste tranziţii nu a decurs fără probleme, iar diferenţele în ritm şi grad de democratizare nu ar trebui să ne surprindă. De fapt, experienţa Europei Centrale şi de Est pune în lumină două modele de tranziţie de la guvernarea ideologizantă a partidelor leniniste la societatea deschisă.

Primul model de tranziţie caracterizează experienţa Republicii Cehe, Ungariei (cu toate problemele actuale) şi Poloniei, care au obţinut semnificative succese în procesul de democratizare. În fiecare dintre aceste ţări, a apărut un sistem de partide politice cu dinamici previzibile şi s-a format un larg consens constituţional care protejează societatea de izbucnirile radicale ale extremelor de dreapta sau stânga ale eşalonului politic. Astfel, în aceste țări, practica democratică este preponderent văzută drept singura formă de joc politic acceptată. Al doilea model de tranziţie poate fi observat în România, Bulgaria, în țările fostei Iugoslavii şi Albania, unde consolidarea democraţiei a fost mult mai dificil de realizat. Dar şi în aceste cazuri, tendinţa generală este de întărire a instituţiilor democratice.

Mulţi cercetători şi jurnalişti atrag atenţia asupra presupuselor „falii ale civilizaţiilor” atunci când încearcă să explice diferenţele dintre cele două tipuri de tranziţie democratică. Pentru fiecare caz, aceștia leagă natura tranziţiei de varii moşteniri istorice, factori culturali şi de memorii instituţionale. De exemplu, Europa Centrală, cu tradiţia ei habsburgică definită de domnia legii, existenţa unei societăţii civile şi de instituţii pe model occidental, este de multe ori contrapusă Balcanilor, care ar avea mai puţine astfel de tradiţii democratice din cauza stăpânirii Otomane şi din cauza formelor de guvernământ ce au succedat această experienţă istorică. În pofida simplificării exagerate intrinseci unei asemenea comparaţii, este greu să nu recunoaştem importanţa tradiţiilor, valorilor şi instituţiilor democratice. Societăţile unde ele lipsesc s-au dovedit deseori vulnerabile şi instabile. Aceste afirmaţii sunt valabile în special în cazul acelor state unde naţionalismul etnic s-a constituit istoric ca religie politică. Cu toate acestea, schimbarea în bine este întotdeauna posibilă. Invenţia democraţiei este un proces în permanentă desfăşurare pe parcursul căruia societăţi care pot părea la un moment dat pierdute în apatie pot să redescopere brusc formidabilul potenţial al mobilizării populare, de exemplu cazul Serbiei după căderea lui Miloşevici, sau al României după decembrie 2004, când Traian Băsescu a devenit preşedintele ţării şi, mai recent, in timpul alegerilor din noiembrie 2014.

Reflecţia asupra perioadei postcomuniste oferă posibilitatea de a reevalua posibile iluzii legate de revoluţii şi tranziţii. Acum, când cunoaştem majoritatea implicaţiilor perioadei de după 1989, putem spune că accentuarea exagerată a importanţei pieţei şi exaltarea parlamentarismului, i-au făcut pe mulţi să uite de realităţile economice, morale şi psihologice ale acestor societăţi. În timp ce corupţia a fost principala boală care a afectat tranziția democratică în Europa Centrală și de Est, consolidarea democraţiei a fost subminată pe de altă parte şi de enorme discrepanţe socio-economice. Cei care în prezent sunt confruntaţi cu condiţii economice comparativ (faţă de acum 15-20 ani) mai proaste, ar putea să afirme că idealismul gol al comunismului a fost de fapt înlocuit cu materialismul vulgar caracteristic egoismului pur, sau, şi mai rău, cu demagogia populistă. Întrebarea care logic urmează ar fi: pentru asta a meritat să luptăm? A meritat să fie distrus comunismul?

Răspunsul meu nu poate fi decât afirmativ. Simplul fapt că toate aceste probleme sunt acum discutate în mod liber în toate fostele societăţi comuniste este cel mai puternic argument în favoarea unei evaluări pozitive a perioadei post-comuniste. Indiferent de aspectele profund dezagreabile ale „coşmarului post-comunist” (aşa cum l-a denumit Václav Havel), un lucru este sigur: epoca unanimităţii înregimentate şi a acceptării forţate a unei idei de fericire dictate de Partidul Comunist, custodele autoproclamat al unei dogme pretins infailibile, a luat sfârşit.

Totalitarismul a urmărit controlul total asupra minții, sufletului și trupului uman. Pentru ca acest control să fie eficient și să dăinuie, să fie practic invulnerabil, era nevoie de invadarea până la extincție a spațiului privat, de inocularea dogmelor oficiale (comuniste sau fasciste) drept unicul "adevăr" permis, acceptat și chiar prescris. Restul, oricât de edulcorat ori de insignifiant politic, era prin definiție subversiv și trebuia eliminat. Restul însemna cultura burgheză, valorile tradiționale, spiritul rebel al avangardei, tot ce nu încăpea în patul procustian al unei ideologii mortificante.

Într-o broșura din anii '50, țarul propagandei comuniste din România, maleficul Leonte Răutu, basarabean de origine și stalinist îndârjit, le povestea utemiștilor despre propria sa tinerețe când, împreună cu alți ilegaliști, intonau: "În oraș Komsomol/Și la sat Komsomol/Peste tot Komsomol". Komsomolul era uniunea tineretului comunist din URSS, modelul organizației similare din România. Nu era vorba doar de o instituție, ci mai ales de ethos-ul ei mobilizator, de prezența ei în tot ce însemna viața tinerilor. Treapta pregătitoare pentru a deveni komsomolist, era pionieria. A fi pionier însemna că devii "tânăr oștean sub steagul leninist/Gata mereu fără zăbavă". Pionieria era de fapt o experiență inițiatică, având coduri și reguli precise. Domina, în picturi și în metafore, culoarea roșie. Revista pionierilor se numea Cravata roșie. Se cânta despre "sângele lui Roaită" care "cheamă-n zare/Spre culmile ce-avem să cucerim". Mai târziu, Vasile Roaită era uitat, apăreau alți idoli, dar roșul rămânea acolo, impregnând subconștientul multor generații.

Ceea ce ne oferă Simona Preda în fascinanta ei carte "Patrie română, țară de eroi" (București: Curtea Veche, 2014) este o călătorie în interiorul propagandei pentru copii din România comunizată, o analiză riguroasă și de o admirabilă adâncime a instituțiilor, metodelor și simbolurilor aferente care aveau ca scop ceea ce propaganda numea plămădirea Omului Nou. Cu talent narativ și acuratețe conceptuală, autoarea ne invită să înțelegem cum se construia matricea emoțională a angajamentului comunist încă din anii copilăriei. Scopul era, evident, denigrarea și demolarea a tot ce ținea de "trecutul negru". Prindea ființă cultura alternativă a noii formațiuni, cu miturile, arhetipurile, comandamentele și obsesiile ei. Citind cartea Simonei Preda mi-a revenit în memorie momentul primirii mele în organizația de pionieri, bucuria pe care am simțit-o când am fost recunoscut ca parte din marele întreg al colectivității revoluționare. Nu înțelegeam mare lucru din vorbele rostite de instructoarea noastră, dar știam că este ceea ce am numi azi un rit de trecere, un prag existențial de maximă importanță. Cravata era dintr-o mătase artificială vișinie.

La Școala medie mixtă nr 28 "Dr Petru Groza" de pe strada Arhitect Ion Mincu, acolo unde am mers până în clasa a șasea, deci până în toamna anului 1963, erau mulți copii de potentați ai regimului. Nu eram unul dintre ei, tatăl meu fusese exclus din PMR în februarie 1960. Există o distincție între noi, cei cu uniforme cumpărate din "comerțul socialist", făcute dintr-o stofă aspră și zgrunțuroasă, de un bleumarin închis, și ei, care aveau uniforme de comandă, dintr-un tergal mai deschis la culoare. Noi aveam cravate românești, ei aveau cravate sovietice, portocalii, din mătase naturală. Am fost fericit când am primit cadou, de la niște prieteni ai părinților mei, o cravată rusească. O purtam cu mândrie, m-a ajutat una din surorile mele să-i fac nodul. Am mers într-o pauză în curtea școlii să beau apă de la o țâșnitoare. Picăturile s-au prelins pe cravată, apoi, devenite portocalii, pe cămașa mea albă. Coloranții sovietici s-au dovedit mai puțin rezistenți la apă decât cei românești...

În spatele acestei cărți se află munți de lecturi. Simona Preda discută literatura de copii a anilor '50, mitografiile sovietice ori de inspirație sovietică. Între acestea, legenda pionierului-erou, micul delator Pavlik Morozov. Ceea ce ni se inocula prin acel mit era devotamentul total pentru partidul-stat. Ni se sugera că nu poate exista loialitate reală decât pentru cauza sacralizatului Partid. Timp în care, acasă, ni se spunea să ne ținem gura, să nu povestim nimic din ceea ce auzeam că-și spun, ori își șoptesc, părinții noștri. Se impunea o tablă de valori în care binele, altruismul, solidaritatea, erau reduse la identificarea necondiționată cu colectivul pionieresc. Tocmai de aceea am simțit o mare ușurare, la începutul anilor '60, când am putut citi romanele lui Jules Verne și pe cele ale lui Alexandre Dumas. Copiii căpitanului Grant și cei trei mușchetari erau negarea copiilor-exemple pe care ni se cerea să-i imităm, tot așa cum partidul-stat, condus de "scumpul tovarăș Dej", imita măreața Uniune. Chiar și între scrierile sovietice, eram mereu în căutarea oazelor de imaginație relativ descătușată, cum era de pildă cartea Şvambrania de Lev Kassil ori Hiperboloidul inginerului Garin de Alexei Tolstoi.

Simona Preda reușește să demonstreze modul în care psihologia adeziunii rămâne constantă, dincolo de cotiturile comunismului românesc dinspre stalinismul dezlănțuit al anilor '50, trecând prin târzia autonomie dejistă, și culminând în ritualurile tot mai absurde ale "Epocii de aur". Cartea explorează metodele de adaptare locală, eforturile de sinteză între vulgata leninistă și cea patriotard-națională. Înființarea organizației naționale a pionierilor odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu semnala, asemeni altor măsuri similare, intenția de consolidare a supravegherii politice a copiilor. Primul secretar al CC al UTC și ministrul pentru problemele tineretului se numea Ion Iliescu. Ceva mai târziu se înființează organizația "șoimilor patriei". Cultul familiei Ceaușescu devine ubicuu și copleșitor. Literatura pentru copii suferă efectele isteriei protocroniste. Mitul partidului era tot mai mult sinonim cu cel al "Eroului între eroi". Rămânea în funcțiune mitul închisorii Doftana, dar era și el subsumat cosmologiei oficiale în care biografia (contrafăcută, firește) a secretarului general și a consoartei sale erau stâlpii de rezistență.

Aș putea scrie multe alte lucruri legate de această carte într-adevăr remarcabilă prin ton, metodologie a cercetării și abundență a informației atent cântărită și evaluată. Să spun în încheiere că este una din acele lucrări care ne fac să înțelegem că scopul comunismului nu a fost doar să transforme economia, ci, mai presus de orice, a fost vorba de transformarea naturii umane. Aici a fost miza sa cea mare, iar cartea Simonei Preda deconspiră cu maximă probitate modul în care au înțeles comuniștii să exploateze cu infinit cinism puterea pe care o dețineau în învățământ și în cultură spre a-și anexa, prin sistematică îndoctrinare, tinerele generații. Ceea ce a avut loc a fost de fapt un lung abuz mental, comis de indivizi care s-au crezut custozii unor adevăruri revelate și care nu erau de fapt decât o sumă de himere, minciuni și elucubrații.