Vladimir Tismăneanu

Deloc surprinzător, bătăliile care s-au purtat în post-comunism au fost fundamental centrate pe conceptele de civilitate, memorie, justiție și responsabilitate. Politica, relațiile sociale, cultura, erau toate conectate, într-un fel sau altul, la definirea a ceea ce înseamnă să fii cetățean. Perioada imediat următoare lui 1989 ne-a arătat două posibile căi de urmat: cea în care revoluțiile au reușit să inducă un simț sustenabil al apartenenței civice, și acele cazuri în care revoluțiile însele au fost temporar trase pe o linie secundară și chiar negate, anulate sau confiscate. Una peste alta, pare că formularea sintetică excepțională a lui Ralf Dahrendorf va dăinui: „cetățeni în căutare de sens". Provocarea esențială după 1989 a fost aceea de a construi cu succes (sau măcar satisfăcător) un consens moral și politic bazat pe o încredere împărtășită în instituții răspunzătoare și proceduri predictibile. Revoluțiile ulterioare în spațiul post-sovietic și Orientul Mijlociu au confirmat această tendință.

Au trecut 25 de ani din 1989, ar trebui să interpretăm cu luciditate și cumpătare tranziția de la dictatură la democrație. În ultimii doi, trei ani, evoluțiile din Ungaria, România, Slovacia sau Bulgaria au arătat că democrația liberală rămâne o construcție contestată și fragilă în regiune. Cu toate acestea, în special fostele țări comuniste care au aderat la Uniunea Europeană au reușit să se sincronizeze destul de mult cu tendințele de democratizare mai largi (vezi Tomas Kavaliauskas, Transformations in Central Europe Between 1989 and 2012: Geopolitical, Cultural, and Socioeconomic Shifts, Lanham, MD: Lexington, 2012).

Însă în contextul crizei economice și cu presiunile schimbătoarei geopolitici din Europa și de pretutindeni pe glob, asistăm la o a doua viață a fantasmelor salvării (tratate pe larg și în cărțile mele Mizeria utopiei și Fantasmele salvării) generate de mituri ale redempțiunii politice excluzionare, vindicative și potențial dezastruoase. Prin urmare, perseverența în tentativa de a înțelege semnificația, natura și lecțiile lui 1989 poate funcționa ca un corector esențial al apetiturilor radicale ale vremurilor noastre. Anti-utopismul lor fundamental poate fi o contrapondere importantă la reveriile egalitare colectiviste sau radicale.

Leszek Kołakowski, un gânditor ale cărui idei au anticipat idealurile lui 1989, avertiza împotriva renașterilor contemporane ale proiectelor utopice prometeice: „Egalitatea absolută poate fi stabilită doar într-un sistem de conducere despotic care implică privilegii, adică distruge egalitatea; libertatea totală înseamnă anarhie și anarhia rezultă în dominația celor mai puternici fizic, adică libertatea totală se transformă în opusul ei. ...Dacă repet aceste vechi truisme este pentru că ele par încă să treacă neobservate în gândirea utopică; și acesta este motivul pentru care nimic în lume nu este mai ușor decât să pui pe hârtie utopii" (Leszek Kołakowski, Este Dumnezeu fericit?, Curtea Veche, 2014). Într-un fel, cuvintele filosofului condensează validitatea exercițiului de întoarcere constantă la învățăturile conținute de idealurile și iluziile anului 1989.

Societățile post-comuniste nu sunt în niciun fel perfecte. Dar, spre a-l parafraza pe Adam Michnik, ele sunt alcătuite din oameni obișnuiți și sunt definite de conflicte „normale". Așa cum a spus cândva Ken Jowitt, pentru a supraviețui, „democrația are nevoie de eroi obișnuiți". Democrația are încrustată în ea o contradicție și un paradox: „fără eroism, virtuțile publice nu pot fi susținute; ele se deteriorează gradual până ajung să fie vectori egoiști ai propriului interes social, economic și politic. Individul este înlocuit de către sine". În același timp, deși „un erou carismatic detestă, el este de fapt incapabil să evalueze democratic defectele oamenilor obișnuiți” (Ken Jowitt, „Foreword: In Praise of the Ordinary," in Adam Michnik, Letters from Freedom. Post-Cold War Realities and Perspectives, ed. Irena Grudzinska Gross, with new translations from Polish by Jane Crane, Berkeley: University of California Press, 1999, xiii-xxxiii). Într-adevăr, Ralf Dahrendorf nu se înșela: revoluțiile din 1989 au distrus vechiul regim, dar ele puteau construi doar în mod dureros lumea complet străină și adesea uluitoare a democrației liberale. Acest drum al Damascului care a fost tranziția i-a condus pe est-europeni la eliberarea de vraja „speranțelor extravagante într-o lume nouă a discursului liber, egalitate și democrație fundamentală" (Ralf Dahrendorf, After 1989: Morals, Revolution, and Civil Society, New York: Saint Martin’s, 1997).

Dar asta nu înseamnă că revoluțiile au eșuat. A fost chiar scopul lor să nu sucombe în fața noilor proiecte utopice, și, sub acest aspect, au reușit. Nu au proslăvit o „Republică a Virtuții” și au respins tentațiile fundamentaliste, neo-iacobine. Anul 1989 a deschis calea normalității democratice, revitalizării societății, una care încă poartă stigmatul experienței totalitare comuniste. Formele apocaliptice de radicalism nu au reușit să triumfe. Claritatea morală este cu siguranță necesară, dar nicio societate nu poate trăi într-o stare continuă de panică pusă față în față cu dorința arzătoare de predictibilitate și stabilitate. După 1989, realitatea regiunii a fost inevitabil eclectică. Declinul leninist a produs un vid care a fost umplut gradual cu tradiții pre-comuniste și comuniste deopotrivă: de la naționalism (fie civic sau etnic) la conservatorism, de la neo-leninism la cvasi-fascism. În ultimii 25 de ani, am asistat la o fluiditate a credințelor, partizanatelor și angajamentelor politice. Într-un anumit sens, cineva ar putea spune că fostul Bloc Sovietic este un gigantic experiment de politică democratică în derulare.

Una dintre chestiunile care se evidențiază în cele mai multe din țările regiunii este problema neadministrării trecutului lor. S-a dovedit a fi un obstacol formidabil în calea stabilirii unei legături durabile între democrație, memorie și activism civic. Consider că cineva poate reînnoi identitatea individuală și colectivă pe baza lecțiilor negative și exemplelor pe care le poate furniza istoria națională. În afară de trauma perioadei staliniste timpurii, toate țările în chestiune au avut și încă au a negocia cu „vălul gri al ambiguității morale" (Tony Judt, Europa postbelică) care a fost trăsătura definitorie a „socialismului realmente existent”. Aceste societăți și majoritatea membrilor lor au o conștiință negativă a propriului lor trecut. O nouă solidaritate bazată pe datoria rememorării este încă în faza ei incipientă, dar cultivarea ei are potențialul de a avansa țelurile politice aflate dincolo de actuala perioadă de tranziție, pentru atâția oameni întunecată și aparent nesfârșită.

Aniversăm un sfert de veac de la naruirea Blocului Sovietic ca efect al revolutiilor din 1989. Doi ani mai tarziu, in decembrie 1991, URSS inceta să mai existe. Cum scria istoricul Boris Souvarine, prietenul lui Panait Istrati şi autorul unei clasice biografii a lui Stalin apărută în anii 30, cele patru litere din numele oficial al statului întemeiat de Lenin în 1917 indicau patru minciuni: nu era nici uniune, republicile nu erau republici, ele nu erau sovietice (în sensul consiliilor, deci al democraţiei directe) şi nici socialiste (în sensul promovării nedemagogice a unei egalităţi sociale veritabile). Aceste lucruri trebuie rostite apasat, mai ales acum cand ne este dat sa fim martorii unor noi ofensive ale iresponsabilitatii stangiste si cand se poarta, din nou, campanii impotriva “renegatilor social-democrati”, spre a nu mai vorbi de demonizarea capitalismului liberal. Graţie lui Aleksandr Isaievici Soljeniţîn (11 decembrie 1918-3 august 2008), cuvântul Gulag a intrat în vocabularul curent ca sinonim cu universul concentraţionar comunist. Monica Lovinescu scria odată că dacă ar veni un nou potop şi ar trebui alese trei cărţi care să exprime catastrofa totalitară, acestea ar fi “Arhipelagul Gulag” de Soljeniţîn, “1984″ de Orwell şi “Zero şi infinitul” de Koestler. Într-adevar, Soljeniţîn a fost martorul suprem dintr-un veac al sârmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei şi cruzimii duse la paroxism. A fost cel care a explicat că totalitarismul (comunist şi nazist) ar fi fost imposibil fără monstruosul ingredient ideologic.

Datorită lui Soljeniţîn, omenirea a aflat ce a însemnat supravieţuirea în lagărele staliniste. Cu un curaj extraordinar, el a ţinut piept imensului aparat poliţenesc al statului totalitar comunist. Când nu au mai ştiut cum să-l amuţească, când campaniile defăimatoare nu mai serveau la nimic, Leonid Brejnev, Mihail Suslov şi Iuri Andropov l-au expulzat. Din exil, Soljeniţîn a continuat să lupte împotriva minciunii, scriind cu o mistuitoare pasiune şi adaugând mii şi mii de pagini epopeii istorice a unei Rusii martirizate. A fost una din marile conştiinţe ale veacului douăzeci. A fost în egală masură un titan al literaturii ruse şi mondiale. Premiul Nobel, dezonorat prin decernarea sa unui Mihail Șolohov, scriitor candva de mare talent devenit apologet al stalinismului, a fost reabilitat în momentul când i s-a acordat lui Soljeniţîn. Mai târziu, într-o discuţie cu Susan Sontag, Iosif Brodsky, el însuşi laureat al premiului, insista că tot ce scrisese Soljeniţîn despre crimele comuniste era adevarat. Cărţile sale, între care “Primul cerc”, “Pavilionul canceroşilor”, “Roata roşie” (romanul monumental despre război şi revoluţie), “Viţelul şi stejarul”, “Arhipelagul Gulag” fac parte dintr-un tezaur nemuritor al adevărului şi demnităţii. Soljeniţîn însă nu a fost doar creatorul unui complex univers estetic, ci şi cel care a adus tema lagărelor în prim-plan, a demonstrat că utopia bolşevică era inseparabilă de distrugerea individului, de malaxarea conştiinţelor şi de distrugerea valorilor esenţiale.

Filosof al acţiunii disidente, Soljeniţîn a acuzat comunismul că este o dictatură a minciunii. Pentru el, ca şi pentru Nikolai Berdiaiev ori Lev Șestov, comunismul era înainte de toate o expresie a unui ateism neo-barbar. În 1967, adresându-se Uniunii Scriitorilor din URSS, Soljeniţîn cerea intelectualilor să refuze minciuna şi sa trăiască în adevar. Cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Vaclav Havel, Ludvik Vaculik, Pavel Kohout) şi-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus. Conceptul disident al libertăţii îşi afla originea în verticalitatea nedezminţită a lui Aleksandr Soljeniţîn. Nu este necesar să fii de acord cu toate poziţiile sale — profetismul îl putea duce uneori în direcţia unui naţionalism rus de orientare autoritară. Important este să i se recunoască umanismul profund şi devotamentul inoxidabil pentru cinste şi justiţie morală.

Trebuie amintit momentul 1963 când, cu aprobarea lui Nikita Hruşciov, revista “Novii Mir” condusa de Aleksandr Tvardovski a publicat nuvela “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. A fost o clipă eliberatoare, o răscruce în istoria spirituală a Europei de Est. Pentru prima dată, într-o publicaţie oficială sovietică, se scria negru pe alb, cu deplină sinceritate, despre experienţa lagărelor staliniste. Se recunoştea, în fine, că sistemul era bazat pe teroare, spaimă şi violenţă. La vremea respectivă, cu excepţia Albaniei, România a fost singura ţară din Europa de Est unde nu s-a publicat în traducere nuvela lui Soljeniţîn. Cei care continuă să exalte “autonomismul” unor Dej (la sfirşitul vieţii) ori al unui Ceauşescu ar face bine să-şi amintească acest episod. “Ivan Denisovici” a schimbat busola literaturii din statele comuniste, a introdus o nouă matrice morală. Întreaga tablă de valori oficială era sfidată de această invitaţie la adevăr. Pentru că nu a îngenuncheat, pentru că a crezut în primatul spiritului, Soljeniţîn a învins un sistem care s-a visat etern. Cum a scris cândva George Kennan, nu există alt scriitor care să fi făcut atât de mult precum Soljeniţîn pentru demascarea despotismului totalitar. A fost supremul martor al acuzării.

Articolul de mai sus a aparut in revista online “Contributors”:

http://www.contributors.ro/cultura/despre-aleksandr-soljenitin-atunci-cand-cuvantul-devine-dinamita/