Vladimir Tismăneanu

Totalitarismul a urmărit controlul total asupra minții, sufletului și trupului uman. Pentru ca acest control să fie eficient și să dăinuie, să fie practic invulnerabil, era nevoie de invadarea până la extincție a spațiului privat, de inocularea dogmelor oficiale (comuniste sau fasciste) drept unicul "adevăr" permis, acceptat și chiar prescris. Restul, oricât de edulcorat ori de insignifiant politic, era prin definiție subversiv și trebuia eliminat. Restul însemna cultura burgheză, valorile tradiționale, spiritul rebel al avangardei, tot ce nu încăpea în patul procustian al unei ideologii mortificante.

Într-o broșura din anii '50, țarul propagandei comuniste din România, maleficul Leonte Răutu, basarabean de origine și stalinist îndârjit, le povestea utemiștilor despre propria sa tinerețe când, împreună cu alți ilegaliști, intonau: "În oraș Komsomol/Și la sat Komsomol/Peste tot Komsomol". Komsomolul era uniunea tineretului comunist din URSS, modelul organizației similare din România. Nu era vorba doar de o instituție, ci mai ales de ethos-ul ei mobilizator, de prezența ei în tot ce însemna viața tinerilor. Treapta pregătitoare pentru a deveni komsomolist, era pionieria. A fi pionier însemna că devii "tânăr oștean sub steagul leninist/Gata mereu fără zăbavă". Pionieria era de fapt o experiență inițiatică, având coduri și reguli precise. Domina, în picturi și în metafore, culoarea roșie. Revista pionierilor se numea Cravata roșie. Se cânta despre "sângele lui Roaită" care "cheamă-n zare/Spre culmile ce-avem să cucerim". Mai târziu, Vasile Roaită era uitat, apăreau alți idoli, dar roșul rămânea acolo, impregnând subconștientul multor generații.

Ceea ce ne oferă Simona Preda în fascinanta ei carte "Patrie română, țară de eroi" (București: Curtea Veche, 2014) este o călătorie în interiorul propagandei pentru copii din România comunizată, o analiză riguroasă și de o admirabilă adâncime a instituțiilor, metodelor și simbolurilor aferente care aveau ca scop ceea ce propaganda numea plămădirea Omului Nou. Cu talent narativ și acuratețe conceptuală, autoarea ne invită să înțelegem cum se construia matricea emoțională a angajamentului comunist încă din anii copilăriei. Scopul era, evident, denigrarea și demolarea a tot ce ținea de "trecutul negru". Prindea ființă cultura alternativă a noii formațiuni, cu miturile, arhetipurile, comandamentele și obsesiile ei. Citind cartea Simonei Preda mi-a revenit în memorie momentul primirii mele în organizația de pionieri, bucuria pe care am simțit-o când am fost recunoscut ca parte din marele întreg al colectivității revoluționare. Nu înțelegeam mare lucru din vorbele rostite de instructoarea noastră, dar știam că este ceea ce am numi azi un rit de trecere, un prag existențial de maximă importanță. Cravata era dintr-o mătase artificială vișinie.

La Școala medie mixtă nr 28 "Dr Petru Groza" de pe strada Arhitect Ion Mincu, acolo unde am mers până în clasa a șasea, deci până în toamna anului 1963, erau mulți copii de potentați ai regimului. Nu eram unul dintre ei, tatăl meu fusese exclus din PMR în februarie 1960. Există o distincție între noi, cei cu uniforme cumpărate din "comerțul socialist", făcute dintr-o stofă aspră și zgrunțuroasă, de un bleumarin închis, și ei, care aveau uniforme de comandă, dintr-un tergal mai deschis la culoare. Noi aveam cravate românești, ei aveau cravate sovietice, portocalii, din mătase naturală. Am fost fericit când am primit cadou, de la niște prieteni ai părinților mei, o cravată rusească. O purtam cu mândrie, m-a ajutat una din surorile mele să-i fac nodul. Am mers într-o pauză în curtea școlii să beau apă de la o țâșnitoare. Picăturile s-au prelins pe cravată, apoi, devenite portocalii, pe cămașa mea albă. Coloranții sovietici s-au dovedit mai puțin rezistenți la apă decât cei românești...

În spatele acestei cărți se află munți de lecturi. Simona Preda discută literatura de copii a anilor '50, mitografiile sovietice ori de inspirație sovietică. Între acestea, legenda pionierului-erou, micul delator Pavlik Morozov. Ceea ce ni se inocula prin acel mit era devotamentul total pentru partidul-stat. Ni se sugera că nu poate exista loialitate reală decât pentru cauza sacralizatului Partid. Timp în care, acasă, ni se spunea să ne ținem gura, să nu povestim nimic din ceea ce auzeam că-și spun, ori își șoptesc, părinții noștri. Se impunea o tablă de valori în care binele, altruismul, solidaritatea, erau reduse la identificarea necondiționată cu colectivul pionieresc. Tocmai de aceea am simțit o mare ușurare, la începutul anilor '60, când am putut citi romanele lui Jules Verne și pe cele ale lui Alexandre Dumas. Copiii căpitanului Grant și cei trei mușchetari erau negarea copiilor-exemple pe care ni se cerea să-i imităm, tot așa cum partidul-stat, condus de "scumpul tovarăș Dej", imita măreața Uniune. Chiar și între scrierile sovietice, eram mereu în căutarea oazelor de imaginație relativ descătușată, cum era de pildă cartea Şvambrania de Lev Kassil ori Hiperboloidul inginerului Garin de Alexei Tolstoi.

Simona Preda reușește să demonstreze modul în care psihologia adeziunii rămâne constantă, dincolo de cotiturile comunismului românesc dinspre stalinismul dezlănțuit al anilor '50, trecând prin târzia autonomie dejistă, și culminând în ritualurile tot mai absurde ale "Epocii de aur". Cartea explorează metodele de adaptare locală, eforturile de sinteză între vulgata leninistă și cea patriotard-națională. Înființarea organizației naționale a pionierilor odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu semnala, asemeni altor măsuri similare, intenția de consolidare a supravegherii politice a copiilor. Primul secretar al CC al UTC și ministrul pentru problemele tineretului se numea Ion Iliescu. Ceva mai târziu se înființează organizația "șoimilor patriei". Cultul familiei Ceaușescu devine ubicuu și copleșitor. Literatura pentru copii suferă efectele isteriei protocroniste. Mitul partidului era tot mai mult sinonim cu cel al "Eroului între eroi". Rămânea în funcțiune mitul închisorii Doftana, dar era și el subsumat cosmologiei oficiale în care biografia (contrafăcută, firește) a secretarului general și a consoartei sale erau stâlpii de rezistență.

Aș putea scrie multe alte lucruri legate de această carte într-adevăr remarcabilă prin ton, metodologie a cercetării și abundență a informației atent cântărită și evaluată. Să spun în încheiere că este una din acele lucrări care ne fac să înțelegem că scopul comunismului nu a fost doar să transforme economia, ci, mai presus de orice, a fost vorba de transformarea naturii umane. Aici a fost miza sa cea mare, iar cartea Simonei Preda deconspiră cu maximă probitate modul în care au înțeles comuniștii să exploateze cu infinit cinism puterea pe care o dețineau în învățământ și în cultură spre a-și anexa, prin sistematică îndoctrinare, tinerele generații. Ceea ce a avut loc a fost de fapt un lung abuz mental, comis de indivizi care s-au crezut custozii unor adevăruri revelate și care nu erau de fapt decât o sumă de himere, minciuni și elucubrații.

Trebuie să avem în vedere că intelectualii critici ai Europei de Est, agenții (vocile) unei societăți civile emergente în anii 1970 și 1980, nu au dorit să preia puterea. În fapt, erau dezgustați de conceptul atotcuprinzător și practica puterii coercitive. Esența acțiunilor și scrierilor lor, și implicit a influenței lor asupra subiecților conducerii comuniste, a fost devotamentul pentru restaurarea adevărului, civilității și moralității în sfera publică, reabilitarea virtuților civice și sfârșitul metodei totalitare de control, intimidare și coerciție. Susțin că discursul disidenților despre un corp social activ, auto-conștient, împuternicit, a însemnat o provocare formidabilă la adresa Marii Minciuni a Partidului. Reabilitarea unor noțiuni ca libertate, demnitate, cetățenie, suveranitate populară și pluralism, a reprezentat o provocare politică simbolică și practică radicală la adresa lumii totalitare. Mai mult, pentru prima dată în istoria comunismului din regiune, a apărut un grup de gânditori care prin acțiune și cuvânt au încercat "să umple spațiul anomic dintre individ și stat" (Tony Judt, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Iași: Polirom, 2008). Cu alte cuvinte, putea fi întrezărit un viitor diferit pentru societățile aflate sub comunism odată ce intelectualii și segmente ale populației abandonau tăcerea. Aș merge până acolo încât aș spune că importanța societății civile rezidă nu neapărat în greutatea ei politică, ci în faptul că aproape devenise o profeție autoindusă.

Cred că aserțiunea lui Kotkin potrivit căreia "1989 nu s-a întâmplat datorită unui larg impuls spre libertate sau unui impuls al establishmentului spre auto-îmbunătățire" reprezintă o rectificare crucială a înțelegerii noastre generale a transformărilor acelui an. Cu toate acestea, ceea ce istoricul pare să nu ia în seamă este efectul epuizant și coroziv al argumentelor disidenților în favoarea autenticității ("a trăi în adevăr") și reîntoarcerii la normalitate asupra unui sistem care își pierduse elanul escatologic. Simple dar atotpătrunzătoare, ideile au săpat continuu la temelia monolitului partidului-stat. Se prea poate să nu fi fost un larg impuls spre libertate marșul triumfal al societății civile prezentat în literatura timpurie. O religie seculară, adusă la putere și păstrată de idei, comunismul a pierit ca urmare a ideilor.

Societatea civilă a fost o metaforă puternică a revoltei și renașterii gândirii independente care a câștigat proeminență pe măsură ce partidele-stat au devenit din ce în ce mai uzate și elitele lor deziluzionate. Societatea civilă a fost simbolul posibilității unei alternative la regimurile putrefacte atinse de bolile clientelismului, corupției și cinismului. Boala, în orice caz, poate fi un proces extrem de lung. Un hermeneut perspicace al politicii central-europene a folosit chiar metafora predictivă a "otomanizării" (Timothy Garton Ash, “The Empire in Decay,” New York Review of Books, 29 September 1988, 56: http://www.nybooks.com/articles/archives/1988/sep/29/the-empire-in-decay/). Fără un sfârșit evident la orizont, ceea ce a rămas a fost că, până în anii 1980, Europa de Est a inventat un mit politic care a furnizat critică și opoziție la adresa comunismului, precum și o viziune strategică pentru perioada care ar fi urmat acestor regimuri.

Disidenții și intelectualii critici au creat cu succes un orizont de așteptare care nu mai existase în Europa de Est de la Primăvara pragheză. Nu este deloc surprinzător că Papa Ioan Paul al II-lea a jucat un rol crucial în articularea acestei noi gramatici a opoziției la comunism prin definirea solidarității umane și libertății ca valori non-negociabile. În mod semnificativ (și impresionant), una din cele mai influente enciclice ale papei s-a intitulat "Splendoarea adevărului". Kotkin furnizează un citat elocvent pentru această stare de lucruri: mesajul papei a fost "dreptul inviolabil, în ordinea lucrurilor lui Dumnezeu și a omului, al ființelor umane de a trăi în libertate și demnitate". Societatea civilă a fost teritoriul autonomiei umane redobândite care a scăpat strânsorii și contracarat partocrația comunistă. Discursul despre adevăr și drepturi a avut într-adevăr putere revoluționară. A lovit în inima sistemului politic însuși pentru că a căutat demnitatea în niște societăți devastate de minciuni ideologice fetișizate. Activiștii acestei societăți civile au aruncat în aer miturile de durată ale fatalității, futilității, neputinței, resemnării, abandonului și conformismului.

Mitul politic al societății civile nu trebuie judecat în termenii veridicității sale, ci în cei ai potențialului său de a deveni adevărat: discuția despre societatea civilă a dus la emergența societății civile. Nu a fost nimic surprinzător atunci când conducerea partidului comunist chinez a interzis însuși conceptul de "societate civilă" în toate publicațiile oficiale. De asemenea, toate relatările oneste despre "revoluția iasomiei" din Tunisia și în special mișcarea Pieței Tahrir din Egipt, au insistat pe rolul central al auto-împuternicirii civice (Shibley Telhami, “Egypt, Tunisia . . . Iran,” The National Interest, 15 February 2011: http://nationalinterest.org/commentary/egypt-tunisia-iran-4868).

Transformările din Orientul Mijlociu au fost izbucniri ale unei îndelung reprimate nevoi de libertate civică și pluralism politic. În mod similar, în Europa de Est a anului 1989, oamenii au ieșit pe străzi în Berlin, Leipzig, Praga, Budapesta și Timișoara, convinși că a sosit ora cetățeanului. Aceasta a fost forța propulsivă a mișcărilor disidente încă din anii 1970.

În 1989, demonstrațiile publice nu au condus în mod direct la prăbușirea elitelor comuniste aflate la putere. Poate că societatea civilă nu a fost cauza imediată a dispariției politice a unor Honecker, Jaruzelski, Jivkov sau Husák. Dar dinamica, ideile și, cel mai important, perioada imediat următoare evenimentelor care au însoțit distrugerea domniei partidelor comuniste în toată regiunea, nu pot fi înțelese fără accentuarea semnificației societății civile ca o constelație de idei fundamentale, ca mit politic și ca mișcare reală, istorică, ce a acompaniat implozia partidelor-stat din Europa Răsăriteană. Da, au existat multe măști, travestiuri, șarade și mituri implicate în evenimentele care s-au petrecut la București, Praga sau Sofia. Cu toate acestea, opunându-se cămășii de forță ideologice, sfidând controlul omniprezent al nomenclaturii și pretenția stupid de stridentă a acesteia de a hotărî asupra destinelor umane, aceste revoluții au fost, așa cum a arătat sociologul S. N. Eisenstadt, anti-utopice, anti-teleologice și non-mesianice. Valoarea centrală pe care au redat-o, prețuit-o și promovat-o a fost bunul-simț istoric, politic, moral. Aceasta este cea mai importantă lecție a lui 1989.