Vladimir Tismăneanu

Sovietologia a avut momentele ei de glorie in timpul Războiului Rece. Vladimir Putin face tot posibilul să o readucă intr-o tot mai alarmantă actualitate odată cu ceea ce mulți numim al noul Război Rece. Atunci când Occidentul părea incapabil să ia măsura comportamentului expansionist al Kremlinului, un număr de intelectuali au diagnosticat cu precizie fenomenul totalitar, au demonstrat că bolșevismul își are rădăcinile deopotrivă în tradiția rusă și în aceea a marxismului. Vreme de decenii profesor la Harvard, născut în Polonia în 1922, Adam Ulam a murit în anul 2000. Este interesantă prezența istoricilor originari din Polonia în studiile sovietice: Adam Ulam, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Leo Labedz, Seweryn Bialer. De-a lungul anilor, li s-a reproșat chiar o anumită "rusofobie". În fapt, cărțile lor au fost și rămân exemplare prin onestitate, rigoare și echilibru. Dacă vrem să înțelegem cum gândește Putin, intuițiile sovietologiei clasice rămân o sursă și o resursă demne de tot respectul.

Adam Ulam a fost un istoric și un politolog de prim rang, a scris lucrări fascinante, între care aș aminti "Russia’s Failed Revolutions: From the Decembrists to the Dissidents" (Weidenfeld and Nicholson, 1981) și "The Communists: The Story of Power and Lost Illusions, 1948-1991" (Scribner’s, 1992). A influențat, prin cursurile și cărțile sale, numeroși specialiști în studii sovietice și est-europene, între care l-aș aminti pe Mark Kramer. Avea și unele bizarerii, inclusiv la nivelul interpretărilor unor fapte notorii. Între altele, era printre puținii care susțineau că nu avem probe suficiente care să demonstreze că Stalin a fost implicat în asasinarea lui Serghei Mironovici Kirov pe 1 decembrie 1934. A și scris un roman despre moartea lui Kirov. După părerea mea, cartea lui Amy Knight pe acest subiect înlătură orice ambiguitate. Din opera lui Ulam, cum spuneam, dăinuie cărțile despre Tito și Cominform, biografia lui Stalin, volumul sintetic despre comuniști, cele despre relațiile sovieto-americane.

Am scris, în anii '80, câteva eseuri despre Ulam care s-au transmis la "Europa Liberă". Tot la "Europa Liberă" a fost prezentat lungul interviu acordat de Ulam jurnalistului George Urban, directorul acelui post de radio în anii '80. Interviul a fost inclus în excepționalul volum editat de G. R. Urban, "Stalinism: Its Impact on Russia and the World", care conține discuții, între alții, cu Milovan Djilas, Averell Harriman, George Kennan, Leszek Kołakowski, Leonard Schapiro și Robert C. Tucker (Harvard University Press, 1986). Dialogul dintre Urban și Ulam este intitulat "The Prrce of Sanity". Istoricul oferea o explicație pătrunzătoare a comportamentului elitei bolșevice în cumplitul an 1937: "Pas cu pas, și cu o iscusință diabolică, Stalin a căutat pulverizarea oligarhiei, culminând exact cu plenara din 1937 a Comitetului Central, precedată de sinuciderea misterioasă a vechiului prieten al lui Stalin, Sergo Ordjonikidze. Elita de partid a fost lăsată fără putere. Nu exista nicio cale de a înțelege problema lui Stalin; părea de neoprit. ...Tentația de a evita să devii victimă prin transformarea în complice era irezistibilă." (p. 101). Ipotezele lui Ulam au fost confirmate de documentele de arhivă, multe incluse în volumul editat de J. Arch Getty și Oleg Naumov, "The Road to Terror: Stalin and the Self-Destruction of the Bolshevik Old Guard" (Yale University Press, 1999).

În cartea mea, care a apărut în august 2012 la University of California Press (“The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century”) și anul trecut, în traducerea românească semnată de Marius Stan, la Humanitas ("Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX"), mă ocup de psihologia masochistă a Vechii Gărzi bolșevice în anii Marii Terori. Discut pe larg scrisorile adresate lui Stalin din închisoare de către cei doi Nikolai Ivanovici: Buharin și Ejov. În ceea ce privește mesajele lui Buharin către Koba, Dostoievski însuși nu ar fi putut plăsmui asemenea expresii nevrotice ale auto-umilirii și devotamentului orb. Ne aflăm în zona psihologiei abisale. Koba primește acele rânduri practic d’outre tombe, le citește cu atenție, zâmbește sardonic, le împăturește și le așează în sertarul biroului. Le va ține acolo ani de zile, până în clipa morții. Isteria epistolară a lui Buharcik îl liniștește, îi reconfirmă că el și numai el este adevăratul succesor al "vulturului revoluției proletare". Cum scrie Martin Amis, el este Koba cel Groaznic.

Pe tema criminalității intrinseci a regimului bolșevic, recomand, alături de scrierile lui Ulam, cărțile lui Richard Pipes și Robert C. Tucker, precum și contribuțiile unor Martin Amis, Alain Besançon, Zbigniew Brzezinski, Robert Conquest, Paul Hollander, Aleksandr Iakovlev, Martin Malia, Leonard Schapiro, Boris Souvarine, Bertram Wolfe. Azi nu mai există dubii că Lenin a fost direct responsabil de începutul Gulagului. La vremea când Ulam și-a scris cartea despre bolșevici, nu deveniseră accesibile multe probe din arhive. Tocmai de aceea recomand cartea lui Pipes, "The Unknown Lenin". Ca perspectivă generală, Ulam nu s-a înșelat: a definit sistemul sovietic drept fundamental ilegitim, anti-uman, liberticid. A favorizat istoria politică și intelectuală, nu l-a interesat prea mult cea socială (from below). La încetarea din viață a lui Adam Ulam, profesorul Timothy Colton, pe atunci directorul Centrului Davis de la Harvard, a citit un omagiu semnat, între alții, de Samuel Huntington, Martin Malia și Richard Pipes. Iată un fragment cât se poate de revelator:

"Ulam a fost greu de încadrat intelectualicește și a găsit o anumită bucurie în acest lucru și în independența sa în raport cu toate ortodoxiile și părțile. În pofida aversiunii sale față de regimurile comuniste, el a propovăduit cumpătarea și aderența la valorile occidentale drept cea mai bună cale de a le controla și a le cauza decăderea. Scrierile sale au accentuat contextul istoric și civilizațional în vreme ce insistau, de asemenea, asupra semnificației și perversității ocazionale a personalităților. A împărțit elogii cu măsură; criticile sale erau cel mai adesea formulate pe un ton ironic, și nu indiferente. Ulam a rezistat tendinței din științele sociale către testarea ipotezelor și, de-a lungul anilor, s-a ținut la distanță de Departamentul de Guvernamant. Se afla mai mult în elementul său în locurile non-departamentale, în principal Casa Eliot, Societatea Signet, masa lungă de la clubul facultății și Centrul de Cercetare Rusă — văzând în acestea, cineva ar putea bănui, calitățile convivialelor cafenele poloneze rememorate atât de afectuos în autobiografia sa "Understanding the Cold War: A Historian’s Personal Reflections" (rev. ed., Transaction Publishers, 2002).

Centrul de Cercetare Rusă a fost adevăratul său cămin intelectual. Membru fondator încă de la înființarea sa în 1948, l-a condus cu eleganță vreme de șaisprezece ani. Ulam a legat prietenii profunde în interiorul și dincolo de comunitatea de la Harvard. A păstrat, în orice caz, o rezervă interioară care datora mult tragediei Ulamilor din Lwów — un subiect asupra căruia a rămas aproape tăcut până la apariția acestuia în memoriile sale. Nu s-a întors niciodată în Polonia sau Ucraina și a făcut o singură vizită scurtă în Rusia. Într-adevăr, făcuse o obsesie din minimalizarea oricărei călătorii. Chiar și în campus, trimitea asistenții de cercetare la Widener (biblioteca) în loc să caute la rafturi pentru că, așa cum le spunea colegilor, se temea că abundența acestora îl va distrage de la ultimul proiect de cercetare."

L-am cunoscut și l-am prețuit. Am învățat enorm din cărțile sale, mai cu seamă în privința metodologiei abordării fenomenului comunist (rolul fundamental al ideologiei și al personalităților). A fost un mare învățat, un intelectual central-european autentic, un gânditor cosmopolit, ostil oricărui provincialism, o specie pe cale de extincție. Îmi amintesc perfect un prânz în Philadelphia, cred că în 1988 sau 1989, la "White Dog Cafe", un restaurant de pe Sansom Street, situat în casa unde a locuit cândva Madame Blavatsky. I-am relatat istoria locului, legenda cățelului alb care a vindecat-o pe celebra doamnă de o cangrenă ce părea mortală. Eram trei la acea masă: Adam Ulam, Daniel Pipes și cu mine. Am stat de vorbă cel puțin două ceasuri. Regret că nu țin jurnal, aș fi găsit acolo detalii despre o convorbire care m-a marcat profund. Dar țin minte perfect ce ne-a spus despre refuzul său de a călători în Rusia, despre faptul că nu a mers acolo decât o singură dată, după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Ne-a povestit despre întâlnirea sa cu Viaceslav Nikonov, politolog și jurnalist, al cărui bunic a fost Viaceslav Mihailovici Molotov. Astăzi, Nikonov este un apropiat al lui Putin și un comentator politic favorabil acestuia.

După colapsul URSS a avut loc ceea ce se numește "revoluția arhivelor", studiile ruse și sovietice au intrat într-o nouă etapă epistemică. A avansat paradigma subiectivității, ilustrată în principal de cărțile unor Orlando Figes, Jochen Hellbeck, Igal Halfin. Stephen Kotkin ("Muntele magnetic") și Yuri Slezkine (extrem de influentul studiu "URSS ca apartament comunal") au explorat sistemul întemeiat de Lenin drept o nouă civilizație, cu toate implicațiile unei asemenea viziuni. S-a născut o sinteză între școala "totalitară" și cea "revizionistă" (dominată de studiile Sheilei Fitzpatrick, ale lui Lynne Viola și ale lui Moshe Lewin). Caterina Clark și Michael David-Fox au defrișat terenul menit să lumineze interacțiunile dintre experimentul sovietic și spațiul politic internațional. Robert Service și Simon Sebag Montefiore au scris noi biografii ale lui Stalin, bazate pe documente păstrate, adică ascunse, vreme de decenii sub șapte peceți. La Yale University Press apare formidabila serie "The Annals of Communism" (publicată acum în colaborare cu Hoover Institution).

Scrierile lui Adam Ulam, ca și cele ale unor Brzezinski, Pipes, Tucker, Malia, rămân în continuare izvoare de inspirație istorică și intelectuală pentru toți cei care vor să înțeleagă substratul sociologic și psihologic al comunismului și, nu mai puțin semnificativ, al post-comunismului. Noile cărți ale lui David Satter ("It was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past", Yale University Press, 2012) și Leon Aron ("Roads to the Temple: Truth, Memory, Ideas, and Ideals in the Making of the Russian Revolution, 1987-1991", Yale UP, 2012), se situează în această admirabilă și fertilă tradiție. Conceptul însuși al revoluției întrerupte, eșuate, neterminate, a fost dezvoltat de Michael McFaul, profesor de științe politice la Stanford, fost ambasador al Statelor Unite la Moscova (până în februarie 2014, când a demisionat), în cartea sa apărută cu câțiva ani în urmă, "Russia’s Unfinished Revolution". Reacțiile oamenilor lui Putin la adresa lui McFaul sunt cunoscute: iritare, enervare, exasperare. Identice, in fond, cu cele ale politrucilor sovietici la adresa sovietologiei clasice.

Ora trei dimineața la Budapesta, octombrie 1956. Zgomotul și furia demonstrațiilor și marșurilor de noaptea trecută s-au domolit, dar puțini sunt cei care își dau seama că o epocă a luat într-adevăr sfârșit. La Ambasada Sovietică, munca se continuă la turație maximă: ambasadorul Iuri Andropov și consilierul său, Vladimir Kriucikov, au o întrevedere cu un oficial român, trimis în mare grabă la Budapesta de către Gheorghiu-Dej, în misiune specială. Numele lui e Valter Roman. Înalt, roșcat, numai piele și os, afișează un calm milităresc și vorbește perfect rusă, română, germană, franceză, spaniolă și maghiară. Cea din urmă îi este chiar limba maternă. Pare fix opusul aparatcicilor cărunți ai partidelor victorioase. Valter este el însuși un supraviețuitor al vremurilor de teroare. Și îi cunoaște personal pe toți actorii importanți ai piesei de teatru care va urma. E parte a unei frății mistice, a unei secte de fanatici dedicați trup și suflet cauzei revoluționare. Indivizii pot greși, însă Partidul are întotdeauna dreptate. Die Partei hat immer recht…

Decenii la rând, el a iubit Partidul așa cum un evreu profund religios se închină numelui lui Dumnezeu sau un creștin crede în Evanghelii. Cu intensitate, cu ardoare, necondiționat, total. Pentru el, marxismul este textul sacru, pur, onorabil, o cale mântuitoare spre fericirea absolută. El și Ana au mers tocmai în Ufa ca s-o consoleze pe Dolores pentru pierderea fiului ei Ruben, mort la Stalingrad. Dolores cea cu ochii scăldați în agonie, ochi ai suferinței. Nu și-a mai revenit niciodată după pierderea aceea, a rămas pentru totdeauna împietrită în durere. Valter își amintește limpede seara în care a luat cina în casa de la țară a lui Dimitrov, la începutul lui 1943, când el și Rákosi s-au contrazis pe tema destinului Transilvaniei după eliberarea acesteia de către Armata Roșie. Atitudinea lui Rákosi i s-a părut nu numai arogantă, ci total lipsită de internaționalism marxist.

Dacă există ceva ce Valter disprețuiește și urăște visceral, acel ceva e șovinismul. Josnicia egoistă, stridentă și vrednică de dispreț a naționalismului. Își amintește de copiii care strigau pe stradă, în Oradea, sloganuri stupide, odioase împotriva „jidanilor”. Doar în Partid a reușit să-și facă uitate spaimele – teribilele, insuportabilele sale neliniști. Ana nu l-a însoțit, a preferat să-l lase pe el să răspundă diatribelor furioase ale maghiarilor. Asta a fost dintotdeauna tactica Anei, să se păstreze la distanță, să pretindă că nu e implicată direct. În închisoare, la Mislea, atunci când tovarășii l-au denunțat ca trădător pe soțul ei, Luximin, tatăl Taniei și al lui Vlad, Ana nu a scos niciun cuvânt, dar apoi a votat pentru excluderea lui din partid. Iar atunci Luximin era deja mort, împușcat ca un câine turbat…

Cominternul ca patrie

Născut în 1913 într-o familie de evrei hasidici la periferia orașului Oradea (Nagyvárad), tânărul Ernest Neuländer s-a alăturat partidului comunist de la București pe când era student la Politehnică. Participa cu multă fervoare la dezbaterile dialectice de la căminul Schuler, unde locuiau studenții evrei. Iancu Iacobi, cunoscut mai târziu sub numele de Mihail Florescu, era președintele Asociației Studenților Evrei. Prieten cu Lucien Goldmann, tânărul Neuländer nu împărtășea îndoielile viitorului sociolog literar francez cu privire la procesele-spectacol de la Moscova. Dimpotrivă, vocea lui a răsunat ca un tunet la reuniunea în urma căreia Goldmann a fost exclus din celula clandestină de partid. A devenit apoi un tovarăș cu adevărat de încredere, scriind editoriale pentru revistele clandestine ale partidului. A plecat în Cehoslovacia și s-a înscris la Politehnica din Brno (numit apoi și Brun), un centru de interacțiune comunistă internațională.

La București, fusese logodit cu Paula Bessler, o fată născută în Moldova, la Botoșani. Șchioapă de un picior, extrem de vocală și neabătută în atașamentul său față de linia Partidului, Paula încerca întotdeauna să aibă dreptate și nu mai asculta de absolut nimeni odată ce gura Partidului proclama adevărul. Mai târziu, s-a măritat cu Herbert Grunstein, un comunist german, fost membru al Brigăzii Internaționale „Thalmann”. În anii ʼ70, Grunstein a devenit ministru adjunct de Interne al statului polițienesc numit RDG. În 1968, atât Paula, cât și Herbert au fost susținători înflăcărați ai invaziei sovietice a Cehoslovaciei – o acțiune pe care el, Valter, o deplângea. A fost sfârșitul prieteniei lor. Valter era un apropiat al lui Josef Pavel, fost luptător în Brigăzile Internaționale, victimă a epurărilor staliniste din anii ʼ50, numit ministru de Interne de către Dubček în timpul Primăverii de la Praga. Se considera o figură centrală a Stângii internaționale anti-staliniste, legendă de care a reușit să-l convingă și pe fiul său Pedro, acesta continuând să o apere în ciuda tuturor dovezilor care afirmau contrariul. Koestler și Orwell, Sperber și Souvarine, Ruth Fischer și Ignazio Silone, Edmund Wilson și Richard Wright, Victor Serge și Margarete Buber-Neumann – aceștia erau oamenii care ar putea fi pe bună dreptate numiți vocile Stângii internaționale anti-staliniste. Valter a rămas prieten până la sfârșitul vieții cu Santiago Carrillo, ipocritul fost stalinist care și-a început ascensiunea politică numărându-se printre organizatorii unui masacru politic la Madrid, în 1936.

De la Brno a plecat la Paris, unde l-a cunoscut pe Tito, comunistul croat care se ocupa de organizarea Brigăzilor Internaționale. Fascinat de calmul impozant al iugoslavului, a împrumutat de la acesta pseudonimul Valter ca nom de guerre. Din clipa aceea a devenit Valter Roman, o combinație bizară de nume care l-a transformat în întruchiparea armatei supranaționale de comisari a Cominternului. Exista cel puțin încă un Valter în Spania, cel polonez – ucis mai apoi, în 1946, de partizanii anticomuniști. În anii ʼ50, la Varșovia, Jacek Kuroń a pus bazele unui grup de tineri revoluționari numit „Valteriștii”, devotați unei viziuni „autentice” a socialismului. În adolescență, Adam Michnik și Irena Grudzińska au fost Valteriști. La fel si Irena Lasota.

La Barcelona, Roman l-a cunoscut pe Ernő Gerő și pe mulți alții care erau activi în operațiunile poliției secrete organizate de către generalul NKVD Orlov, care mai târziu a fugit în Occident și a dezvăluit complotul lui Stalin de a confisca revoluția spaniolă. S-a împrietenit și cu Aleksandar Ranković, care după 1944 a devenit cel mai de temut polițist din Iugoslavia și călăul de serviciu al lui Tito în încercarea de a-i stârpi pe staliniști (Cominformiști). Un alt bun prieten a fost Veljko Vlahović, care și-a pierdut un picior într-una dintre principalele bătălii. În timpul războiului, Vlahović a lucrat pentru filiala iugoslavă a postului Radio Moscova. S-a întors în Iugoslavia, unde a devenit șeful organizației de partid din Belgrad. László, Veljko, Aleksandar, Valter, Renato, Maurice, Mehmet, Constantin, Ernst – cu toții erau ostași ai Revoluției, mândri în calitatea lor de „voluntarios internacionales de la libertad”. La fraternité – fraternitate, într-adevăr. Tulburătoarea amintire a cântecului ¡Ay, Carmela!. Odată cu trecerea anilor, lui Valter îi făcea plăcere să citeze din Miguel de Unamuno: Me duele España…

Pe când se afla în Spania, Valter a fost – dacă nu chiar implicat direct – indubitabil la curent cu lichidarea grupării foco libertario în Catalonia și cu asasinarea lui Andrés Nin de către Gerő, Vittorio Vidali și brutele lor ucigașe. În orice caz, se situa la antipodul valorilor prețuite de către Orwell, socialistul anti-autoritar. Un intelectual central-european ce râvnea cu disperare să-și uite atât originea etnică, cât și valorile inițiale, Valter s-a oțelit și a devenit un practicant abil al artei dublugânditului: întotdeauna gata să aprobe linia partidului, să o explice, chiar și atunci când cei mai buni prieteni ai săi erau înfierați drept renegați detestabili, elemente corozive abjecte și trădători ai cauzei. Pentru el, Cauza depășea orice loialitate imediată. S-a însurat apoi cu o spanioloaică, ca semn al pactului său cu națiunea cu care ajunsese să se identifice, în acea continuă fugă de propriile origini. Au avut doi copii, ambii născuți în Rusia, după sfârșitul Războiului Civil și adoptarea de către Valter a cetățeniei sovietice. La Moscova, prima oară a lucrat printre comuniștii maghiari, la sfârșitul anilor ʼ30 și începutul anilor ʼ40.

Hotelul Lux

La sosirea Anei Pauker, în urma schimbului de prizonieri dintre Stalin și guvernul român din vara anului 1940, el s-a alăturat nou-formatului nucleu de exilați al Partidului Comunist Român. Majoritatea liderilor fuseseră uciși în timpul epurărilor: Eugen Rozvány, fostul său mentor de la Oradea, avocat care lucrase împreună cu Jenő Varga, celebrul academician și consilier al lui Stalin pe probleme de economie, autor al unui manuscris despre fascism, care a constituit un element în dosarul fabricat de către NKVD în 1937, dar și David Fabian, traducătorul operei lui Lenin în limba română, și Sașa Dobrogeanu-Gherea, fiul patriarhului social-democrației din România. Toți pieriseră în negura Gulagului, iar acum, când războiul dintre Puterile Axei și URSS era iminent, Stalin avea nevoie de o nouă conducere pentru vlăguita avangardă revoluționară a României. Valter era disponibil, gata să slujească interesele cetății sfinte a comunismului. A primit un apartament la Hotel Lux, unde a întâlnit-o pe Hortensia, o comunistă spaniolă căsătorită cu un activist important, apropiat al lui Dolores Ibárruri, La Pasionaria.

A fost una dintre poveștile romantice ale altminteri macabrului stil de viață de la Lux: Valter și Hortensia și-au părăsit partenerii de viață. Valter i-a adoptat pe copiii Hortensiei (Mirela și Raul), întemeindu-și o nouă familie. În România postbelică, au mai avut împreună doi copii: Pedro și Carmen. După revoluția din decembrie 1989 și execuția lui Ceaușescu în ziua de Crăciun, Pedro a devenit prim-ministru al României. Dar deocamdată ne aflăm tot la Budapesta, în noaptea fatidică de 24 octombrie 1956.

În 1944, Valter s-a întors în România cu o divizie de prizonieri români de război, organizată de către sovietici. În timpul războiului, fusese șeful postului de radio în limba română al Cominternului, „România liberă”. A fost probabil cel mai apropiat colaborator al Anei Pauker, marea doamnă a comunismului românesc, pe care o adora și pe care o cultiva cu o smerenie de neegalat. Soțul Anei, Marcel (supranumit Luximin, teoretician al grevei foamei, un revoluționar romantic care avea legături strânse cu Ghenrikh Iagoda, șeful poliției secrete executat după procesul lui Buharin, în martie 1938), fusese arestat în 1937. Se pare că Ana nu s-a interesat niciodată de soarta răposatului ei soț: oricât de apropiată era de Molotov și de Stalin, a fost îndeajuns de prudentă încât să nu-i sâcâie cu întrebări nelalocul lor. Ca și alți supraviețuitori ai Cominternului, Ana și Valter erau puternici fiindcă păstrau tăcerea. Odată ajuns în România, Valter a devenit unul dintre cei mai activi funcționari politici, în cele din urmă fiind numit șef al Statului Major General al Armatei Române. A pus bazele unei relații cordiale cu liderul partidului, Gheorghiu-Dej – un spirit machiavelic desăvârșit, cu o cultură precară, dar cu un extraordinar instinct al puterii –, fiind numit ministru al Comunicațiilor. Dar cariera i s-a încheiat în mod periculos în 1949, atunci când fostul său prieten László Rajk, născut tot în Transilvania, a fost spânzurat la Budapesta ca troțkist și spion al lui Tito.

Valter și Rajk se cunoșteau din Spania, iar Rajk menționase numele prietenului său român în mărturisirile smulse de torționarii lui Gábor Péter. Valter și Hortensia au fost puși sub arest la domiciliu, fiind demarată – aparent la ordinele Anei Pauker – o percheziție în vederea obținerii de dovezi incriminatoare. Valter a încercat să ia legătura cu Ana Pauker, s-o asigure pe militanta stalinistă înveterată că el nu împărtășise niciodată planurile odioase ale lui Rajk. Era izolat și deznădăjduit. Poate că i-a trecut prin minte chiar gândul sinuciderii. În calitate de paria, nu mai reprezenta nimic. Sensul vieții lui era să aparțină ordinului, iar acum partidul îl trata ca pe un gunoi. A trimis scrisoare după scrisoare, i-a implorat pe Dej și pe Ana să-i dea șansa de a demonstra că, în ciuda eventualelor neajunsuri, era un ostaș devotat al partidului. A încercat să facă demersuri pe filiera sovietică, dar valul de antisemitism din ultima perioadă a regimului Stalin îi transformase pe cei asemenea lui Valter în prezențe indezirabile, de-a dreptul stânjenitoare pentru consilierii sovietici. I s-a pregătit un proces.

Trădări revoluționare

Mana cerească a venit însă în iunie 1952, când Ana și-a pierdut locul în Biroul Politic, fiind acuzată de cele mai halucinante ofense aduse la adresa partidului. Valter știa că propriul calvar ajunsese la final: le putea oferi lui Dej și clicii acestuia argumente împotriva zeiței detronate. El, adevăratul comunist, căzuse victimă îngrozitoarelor uneltiri ale Anei: resentimentele ei erau, iată, dovada faptului că plănuia să-i calomnieze pe toți revoluționarii care îi cunoșteau înclinațiile sioniste. Valter a fost reintrodus în partid, devenind un fervent propagandist al cultului Dej. Trebuia să-și răsplătească stăpânul fiindcă îl salvase. Și s-a achitat de datorie apelând la toate relațiile sale sovietice pentru a-i convinge pe ruși că Dej se afla de partea lor în mod total și necondiționat. În iunie 1953, când ungurii au demarat Noul Curs și Imre Nagy a devenit prim-ministru, Valter le-a fost de folos atât rușilor, cât și românilor: îl știa pe Imre de la Moscova, purtaseră lungi conversații și ambii fuseseră persecutați de către staliniști precum Rákosi și Pauker. Valter s-a întâlnit cu Nagy și a devenit un fel de emisar între liderii români și premierul maghiar reformist. Deci nici nu e de mirare că el a fost omul pe care atât Hrușciov, cât și Dej l-au trimis la Budapesta pentru a evalua situația în acea noapte tragică de 24 octombrie 1956. Valter i-a spus deschis lui Nagy că se joacă cu focul. Contrarevoluția trebuia nimicită fără milă, neîntârziat, fără cruțare. Nicio iluzie nu era permisă în acest sens.

Ca fost colaborator al poliției secrete, Valter putea discuta direct cu rușii, le putea influența deciziile. Îl știa și pe János Kádár, cu care s-a întâlnit a doua zi de dimineață pentru a pune la cale o resurecție a partidului comunist, sub un nume nou și cu alți lideri. Gerő a fost demis, iar acum se aflau la putere ceilalți prieteni ai lui Valter. Zece zile mai târziu, avea să fie din nou prezent la Budapesta, de astă dată pentru a le aranja transportul de la ambasada iugoslavă înspre România, unde li se „acordase” azil politic. Erau, de fapt, răpiți. Pentru Valter, prietenia era ceea ce decidea partidul. Mă aflam la o conferință în Mississippi, în septembrie 1989, atunci când Miklós Vásárhelyi, ultimul membru în viață al guvernului Nagy, mi-a spus: „Da, îmi aduc aminte de Valter, sau mai bine zis de Ernest. Ne-a interogat în România, pe când ne aflam la reședințele speciale de partid, la Snagov”. Valter se ocupase de asta, împreună cu Iosif Ardeleanu și Nicolae Goldberger – ambii activiști vorbitori de maghiară, cu un parcurs ireproșabil în cadrul mașinăriei de represiune. Nu că Valter ar fi luat parte la vreo tortură – nu, el era diferit, așa cum și vremurile erau diferite: se foloseau metode noi pentru obținerea aceluiași rezultat, procesul-spectacol și asasinarea ereticilor pe baza unor acuzații inventate.

De astă dată, însă, inculpații au refuzat să coopereze. Valter îl cunoscuse foarte bine pe Géza Losonczy, sufletul mișcării reformiste, însă a refuzat să-i accepte argumentele, respingându-le drept sofisme ale unui renegat. Atunci când Dőme Adler (Iosif Ardeleanu, șeful cenzurii românești), vechiul său camarad și rival, l-a informat că Géza își pusese capăt zilelor în arestul Securității, Valter a rămas impasibil. Nu l-a tulburat nici vestea că József Dudás, fostul comunist transilvănean, întemnițat în România la începutul anilor ʼ50, revenit în calitate de șef al Consiliului Muncitoresc de la Budapesta, a fost capturat, judecat și executat. Ani mai târziu, a citit o carte scrisă de jurnalista franceză Dominique Desanti, fostă comunistă, intitulată „Les Staliniens”. Lectura emoționantelor pagini despre Géza l-a zguduit profund, dar sieși nu a avut nimic să-și reproșeze. Își făcuse datoria și, la urma urmei, nu fusese oare prietenul său Imre Mező – fost luptător în Războiul Civil Spaniol, șeful organizației de partid de la Budapesta – spânzurat de către rebelii furioși? La modul subiectiv, credea Valter, Géza era nevinovat (refuza să admită același lucru și în privința lui Dudás, pe care îl considera un aventurier). La modul obiectiv, însă, Losonczy, ca și Vásárhelyi, ca și Nagy, ba chiar și marele gânditor marxist György Lukács erau cu toții răspunzători pentru debandada contrarevoluționară. Gânduri exasperant de chinuitoare, insomnii dialectice incurabile, bântuite de stafiile tovarășilor uciși – aceasta era blestemul lui Valter.

În iunie 1958, Imre Nagy, Miklós Gimes, József Szilágyi și Pál Maléter au fost executați în urma unei mascarade judiciare. Rolul jucat de Valter în pregătirea procesului împotriva foștilor săi prieteni fusese unul hotărâtor. Mai apoi anii au trecut, Dej a murit în martie 1965, Ceaușescu a venit la putere, dar Valter a rămas în Comitetul Central, mereu credincios liderului, întotdeauna gata să slujească vestigiile unei cauze spulberate. A murit în 1983, pare-se ca rezultat al unei hemoragii provocate de o intervenție chirurgicală neindicată. Medicii francezi care știau că are cancer fuseseră împotriva unui astfel de tratament, dar medicii români au decis altfel. Sau cel puțin asta i-a scris Petre lui Ceaușescu într-o scrisoare plină de furie, în care susținea că tatăl său fusese ucis în mod deliberat. Am descoperit respectiva scrisoare în septembrie 1994, pe când lucram în arhivele parțiale, pregătind o istorie a comunismului românesc. Ceaușescu a dat ordin să se facă o investigație specială, ale cărei concluzii au fost că Valter fusese într-adevăr victima unui malpraxis. Ceaușescu a poruncit ca medicul chirurg să fie pedepsit și să fie interzisă orice discuție pe tema cazului cu membrii familiei lui Valter.

Nu știu cum să interpretez acest final: ca pe o piatră funerară peste rămășițele central-europene ale Cominternului sau ca pe un epilog bizar la istoriile lui Danilo Kiš despre revoluționari damnați și extaze mesianice? Sau poate ca pe un avertisment criptic asupra faptului că istoria comunismului nu e într-atât rezultatul strădaniilor unor istorici sau politologi, ci e compusă mai degrabă din introspecțiile istovitoare, profund personale, chinuitor de melancolice ale unor indivizi pe care soarta i-a azvârlit în vârtejul orgiilor, vărsării de sânge, vendetelor și deznădejdii revoluționare…

Am scris textul de mai sus, un exercitiu de memorie, interpretare si fictiune, in engleza. A aparut pe blogul meu. Public acum, in minunata traducere a Monicai Got, versiunea românească, aparuta in revista timisoreana „Orizont” (august 2014). Deci, e vorba de o mini-nuvela situata in acel punct pe care criticul Lionel Trilling il numea “the bloody crossroads where politics and literature meet”. Este o naratiune sincopata, scrisa pe mai multe niveluri de timp, cu o multime de trimiteri la dezastrul social, economic, moral al istoriei comuniste din veacul XX. Ma ocup de mai multe cazuri, propun o caracterologie si o fenomenologie a pasiunilor comuniste. In aceasta povestire, doar gandurile celui numit Valter sunt fictive. Restul este istorie, crima, magie, vraja si credinta oarba. Si, poate, cum imi sugera un prieten, un fel de „Cronica de familie” a comunismului european, una „în care casting-ul e făcut corect, iar demonii primesc, în sfârșit, rolurile care li se cuvin. …