Vladimir Tismăneanu

de Vladimir Tismaneanu & Marius Stan

Facem parte, autorii acestui articol, din generații diferite. Dar credem împreună într-un număr de valori esențiale, un minimum al onoarei. Să numim aceste valori repere ale demnității ființei umane. Ale libertății, decenței și civilității. Ale unei democrații netrucate, capabilă să se cunoască pe sine și să-și asume responsabil trecutul traumatic. Suntem solidari cu Monica Macovei în numele acestor valori pe care, suntem convinși, candidatul nostru asumat le susține exemplar. Monica nu este un produs mesianic închipuit și artificial, ci, cât se poate de simplu și curat, poarta noastră către normalitate!

Datele dilemei:

Se dă un set de alegeri în care candidații se întrec pentru o variabilă comună observabilă (destinul acestei țări pe următorii ani) și pentru o variabilă imperceptibilă votanților, dar nu și candidaților (competiția pentru adevăr). Se întâmplă apoi că tocmai această variabilă imperceptibilă creează o legătură între ofertele observabile pe care le fac candidații asupra variabilei observabile și profitul final al votanților. Legătura poate fi interpretată ca o "însușire", ca o posibilitate de dezvoltare. Dacă vreți, ca un avantaj pe care un candidat îl are asupra celorlalți. Când privim (fie și pentru o secundă) în afara noastră, când încercăm să cuprindem lumea înconjurătoare cu toate facultățile de care suntem capabili, această "însușire" ne poartă din tărâmul lui "a visa după aceleași reguli" în cel al "vieții ca vis al fiecăruia în parte". Vouă cum v-ar plăcea să visați?

Competiția electorală între candidații din câmpul politicii temperează cumva abilitatea acestora de a păcăli votanții (artificii de campanie și de promovare) în sensul în care competitorii avantajați de dimensiunea lor imperceptibilă (Monica Macovei) au (mai ales!) un mare imbold de a-și face știută această dimensiune (adevărul).

Monica Macovei poate părea astăzi un așa-numit "underdog", candidatul împotriva tuturor probabilităților. Știm cu toții, iar dacă nu, ar trebui să o facem, că politica este (și) despre revelații și simboluri. Despre o ofertă cu noi informații. Lăsați la o parte pentru o vreme comportamentul electoral transmis generațional și concentrați-vă pe acceptarea, confirmarea și filtrarea noilor informații pe care vi le poate aduce un candidat precum Monica Macovei! Un alt lucru esențial de care trebuie să ne convingem foarte curând este acela că niciun candidat nu riscă intrarea într-o astfel de cursă când nu ar trebui să o și câștige. Monica Macovei ființează în această ecuație politică a anului de grație 2014 pentru că ea ar trebui (1) să câștige, dar și (2) să ofere informația imperceptibilă și esențială: adevărul.

Datele soluției:

Statul actual a devenit (a rămas) un terifiant Leviatan. Nu era foarte eficient nici statul precomunist, dar, cu toate acestea, era o monarhie constituțională veritabilă. Republica lui Ion Iliescu a acumulat toate defectele României, atât cea precomunistă, cât și cea comunistă. Este (încă) vorba de un sistem clientelar, în care totul se tranzacționează, inclusiv, în atâtea cazuri pe care le cunoaștem, principiile. Criza este totuși pe cale de a se termina (poate suntem prea optimiști, dar cu siguranță bine intenționați). Importantă rămâne consolidarea statului de drept, responsabilizarea celor învestiți cu funcții publice. Este un exercițiu permanent de care depinde mereu viitorul nostru. Acest lucru nu se poate face în absența justiției independente. De aceea a deranjat atât de tare ceea ce încerca să facă Monica Macovei. Depinde de noi să construim inițiative în media, în spațiul civic. Privim astăzi la ceea ce se petrece în blogosferă... Spunea o mare antropoloagă americană, Margaret Mead: "Nu vă îndoiți că doi sau trei oameni pot schimba lumea. De fapt, doar astfel s-a schimbat lumea".

Monica Macovei a început să transforme lumea cu ani în urmă, cât se poate de concret și dedicat. Nu doar prin înființarea DNA, ci și prin ameliorarea vitală și chintesențială a unei legislații care privește direct procesul de administrare a trecutului. A scris legea 27/2012 (adoptată în martie, același an) care modifica un Cod Penal perimat și prevedea ca infracțiunile contra umanității, de genocid și de război, să nu se prescrie, indiferent de data la care au fost comise. Cu alte cuvinte, să poată fi cercetate oricând, iar cei care au estropiat vieți și destine să fie trași la răspundere.

Contracandidatul din 2014 al Monicăi Macovei, premierul plagiator, nu putea face decât să imite acest comportament exemplar și prea puțin perceptibil cetățenilor-alegători. Prin agenți politici bine plasați în poziții-cheie (de pildă, Andrei Muraru, fostul președinte numit al IICCMER și actualul consilier al altui posibil contracandidat, Klaus Iohannis), premierul care copiază și mimează a încercat să-și atribuie această temă în exclusivitate. A încercat, cu alte cuvinte, să reinventeze prin rapt un proces profund de condamnare a crimelor comunismului, început în 2006 prin condamnarea din Parlament, și continuat de persoane pricepute și oneste precum Monica Macovei. Nimic nou, am spune, însușirea muncii și calității altora pare a doua natură a candidatului populist pe nume Victor Ponta. Lucrurile trebuie însă așezate în matca lor naturală, adevărul trebuie rostit până la capăt: toate cazurile de torționari (Vișinescu ori Ficior) trimiși în judecată pentru comiterea de infracțiuni contra umanității în perioada comunistă se bazează pe legea gândită și redactată de Monica Macovei!

Aceasta este cu adevărat variabila imperceptibilă publicului larg a candidatului Monica Macovei iar soluția este, în chip cât se poate de natural, creditarea acelor concurenți electorali care au demonstrat deja, fără urmă de echivoc, că se pricep, își doresc și pot schimba fața lumii în care trăiesc. Între ofertele observabile ale altor candidați (le știm prea bine, le știe și Monica) și profitul final al votanților se așterne, cum spuneam, această punte de legătură care este implicit și o însușire. Calitatea imperceptibilă a Monicăi Macovei (onestitatea transpusă în competență și dedicație) trebuie astăzi transformată în informație esențială și în pilon moral în jurul căruia se poate construi un proiect politic pe termen mediu și lung.

Soluția pe care o imaginează autorii acestui text rezidă astăzi în votul dat unui candidat de natura Monicăi, o persoană care a demonstrat altruism civic total (Ce altceva este un sistem de sancțiuni just, raționalizat, măsurat și competent? Ce altceva este proprietatea termenilor? (aviz impstorilor care au confiscat cinic și impudic o temă atât de sensibilă precum cea a trecutului nostru traumatic) Ce altceva este un cod just de legi care pune ordine în mecanismele de funcționare ale unei societăți post-dictatoriale? Ce altceva este rezultatul concret al acestei direcții terapeutice în cultura juridică a unei nații? Ce altceva este statul de drept? Ce altceva este mult râvnita domnie a legii? Ce altceva este lucrul bine făcut, cu deplin profesionalism, de persoane care nu au alt scop decât interesul public?). Altruismul civic total, iată ce o animă pe Monica Macovei!

În fine, Monica Macovei este persoana care a făcut mereu ceea ce trebuia făcut, fără populisme ieftine și circuri de presă. Candidatul Macovei vine astăzi în fața celor care urmează a decide soarta României pe următorii ani și le spune că variabila imperceptibilă a oamenilor de calitate (adevărul) trebuie să devină, în sfârșit, știre și informație de interes public! Și, într-un anume sens, a pune ștampila pe Macovei înseamnă a valida o anume etică politică, socială și profesională. În contra minciunii, în contra promisiunilor deșarte, a mitei electorale, a atribuirii prin furt a muncii altora (și câte altele din același registru), soluția Macovei este, la rigoare, o întoarcere la normalitatea la care am visat cu toții atunci când, în sfârșit, ne-am îngăduit dreptul de a o face. În numele tuturor acestor valori esențiale enunțate, ținem să repetăm acest lucru: Monica nu este un produs mesianic închipuit și artificial, ci, cât se poate de simplu și curat, poarta noastră către normalitate!

Vladimir Tismaneanu s-a nascut in 1951 la Brasov, traieste in Statele Unite din 1982, preda stiinte politice la Universitatea Maryland, a scris numeroase carti si colaboreaza constant la Radio Europa Libera incepand din 1983. Marius Stan s-a nascut in 1982 la Brasov, are un doctorat in stiinte politice, a publicat carti in Romania si Polonia, a condus revista “History of Communism in Europe”, a fost bursier NEC, colaboreaza la Radio Europa Libera. Impreuna au scris cartea “Dosar Stalin. Genialissimul generalissim”, Curtea Veche Publishing, 2014 si pregatesc o noua carte intitulata “Dosar Lenin. Vraja nihilismului”.

Sovietologia a avut momentele ei de glorie in timpul Războiului Rece. Vladimir Putin face tot posibilul să o readucă intr-o tot mai alarmantă actualitate odată cu ceea ce mulți numim al noul Război Rece. Atunci când Occidentul părea incapabil să ia măsura comportamentului expansionist al Kremlinului, un număr de intelectuali au diagnosticat cu precizie fenomenul totalitar, au demonstrat că bolșevismul își are rădăcinile deopotrivă în tradiția rusă și în aceea a marxismului. Vreme de decenii profesor la Harvard, născut în Polonia în 1922, Adam Ulam a murit în anul 2000. Este interesantă prezența istoricilor originari din Polonia în studiile sovietice: Adam Ulam, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Leo Labedz, Seweryn Bialer. De-a lungul anilor, li s-a reproșat chiar o anumită "rusofobie". În fapt, cărțile lor au fost și rămân exemplare prin onestitate, rigoare și echilibru. Dacă vrem să înțelegem cum gândește Putin, intuițiile sovietologiei clasice rămân o sursă și o resursă demne de tot respectul.

Adam Ulam a fost un istoric și un politolog de prim rang, a scris lucrări fascinante, între care aș aminti "Russia’s Failed Revolutions: From the Decembrists to the Dissidents" (Weidenfeld and Nicholson, 1981) și "The Communists: The Story of Power and Lost Illusions, 1948-1991" (Scribner’s, 1992). A influențat, prin cursurile și cărțile sale, numeroși specialiști în studii sovietice și est-europene, între care l-aș aminti pe Mark Kramer. Avea și unele bizarerii, inclusiv la nivelul interpretărilor unor fapte notorii. Între altele, era printre puținii care susțineau că nu avem probe suficiente care să demonstreze că Stalin a fost implicat în asasinarea lui Serghei Mironovici Kirov pe 1 decembrie 1934. A și scris un roman despre moartea lui Kirov. După părerea mea, cartea lui Amy Knight pe acest subiect înlătură orice ambiguitate. Din opera lui Ulam, cum spuneam, dăinuie cărțile despre Tito și Cominform, biografia lui Stalin, volumul sintetic despre comuniști, cele despre relațiile sovieto-americane.

Am scris, în anii '80, câteva eseuri despre Ulam care s-au transmis la "Europa Liberă". Tot la "Europa Liberă" a fost prezentat lungul interviu acordat de Ulam jurnalistului George Urban, directorul acelui post de radio în anii '80. Interviul a fost inclus în excepționalul volum editat de G. R. Urban, "Stalinism: Its Impact on Russia and the World", care conține discuții, între alții, cu Milovan Djilas, Averell Harriman, George Kennan, Leszek Kołakowski, Leonard Schapiro și Robert C. Tucker (Harvard University Press, 1986). Dialogul dintre Urban și Ulam este intitulat "The Prrce of Sanity". Istoricul oferea o explicație pătrunzătoare a comportamentului elitei bolșevice în cumplitul an 1937: "Pas cu pas, și cu o iscusință diabolică, Stalin a căutat pulverizarea oligarhiei, culminând exact cu plenara din 1937 a Comitetului Central, precedată de sinuciderea misterioasă a vechiului prieten al lui Stalin, Sergo Ordjonikidze. Elita de partid a fost lăsată fără putere. Nu exista nicio cale de a înțelege problema lui Stalin; părea de neoprit. ...Tentația de a evita să devii victimă prin transformarea în complice era irezistibilă." (p. 101). Ipotezele lui Ulam au fost confirmate de documentele de arhivă, multe incluse în volumul editat de J. Arch Getty și Oleg Naumov, "The Road to Terror: Stalin and the Self-Destruction of the Bolshevik Old Guard" (Yale University Press, 1999).

În cartea mea, care a apărut în august 2012 la University of California Press (“The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century”) și anul trecut, în traducerea românească semnată de Marius Stan, la Humanitas ("Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX"), mă ocup de psihologia masochistă a Vechii Gărzi bolșevice în anii Marii Terori. Discut pe larg scrisorile adresate lui Stalin din închisoare de către cei doi Nikolai Ivanovici: Buharin și Ejov. În ceea ce privește mesajele lui Buharin către Koba, Dostoievski însuși nu ar fi putut plăsmui asemenea expresii nevrotice ale auto-umilirii și devotamentului orb. Ne aflăm în zona psihologiei abisale. Koba primește acele rânduri practic d’outre tombe, le citește cu atenție, zâmbește sardonic, le împăturește și le așează în sertarul biroului. Le va ține acolo ani de zile, până în clipa morții. Isteria epistolară a lui Buharcik îl liniștește, îi reconfirmă că el și numai el este adevăratul succesor al "vulturului revoluției proletare". Cum scrie Martin Amis, el este Koba cel Groaznic.

Pe tema criminalității intrinseci a regimului bolșevic, recomand, alături de scrierile lui Ulam, cărțile lui Richard Pipes și Robert C. Tucker, precum și contribuțiile unor Martin Amis, Alain Besançon, Zbigniew Brzezinski, Robert Conquest, Paul Hollander, Aleksandr Iakovlev, Martin Malia, Leonard Schapiro, Boris Souvarine, Bertram Wolfe. Azi nu mai există dubii că Lenin a fost direct responsabil de începutul Gulagului. La vremea când Ulam și-a scris cartea despre bolșevici, nu deveniseră accesibile multe probe din arhive. Tocmai de aceea recomand cartea lui Pipes, "The Unknown Lenin". Ca perspectivă generală, Ulam nu s-a înșelat: a definit sistemul sovietic drept fundamental ilegitim, anti-uman, liberticid. A favorizat istoria politică și intelectuală, nu l-a interesat prea mult cea socială (from below). La încetarea din viață a lui Adam Ulam, profesorul Timothy Colton, pe atunci directorul Centrului Davis de la Harvard, a citit un omagiu semnat, între alții, de Samuel Huntington, Martin Malia și Richard Pipes. Iată un fragment cât se poate de revelator:

"Ulam a fost greu de încadrat intelectualicește și a găsit o anumită bucurie în acest lucru și în independența sa în raport cu toate ortodoxiile și părțile. În pofida aversiunii sale față de regimurile comuniste, el a propovăduit cumpătarea și aderența la valorile occidentale drept cea mai bună cale de a le controla și a le cauza decăderea. Scrierile sale au accentuat contextul istoric și civilizațional în vreme ce insistau, de asemenea, asupra semnificației și perversității ocazionale a personalităților. A împărțit elogii cu măsură; criticile sale erau cel mai adesea formulate pe un ton ironic, și nu indiferente. Ulam a rezistat tendinței din științele sociale către testarea ipotezelor și, de-a lungul anilor, s-a ținut la distanță de Departamentul de Guvernamant. Se afla mai mult în elementul său în locurile non-departamentale, în principal Casa Eliot, Societatea Signet, masa lungă de la clubul facultății și Centrul de Cercetare Rusă — văzând în acestea, cineva ar putea bănui, calitățile convivialelor cafenele poloneze rememorate atât de afectuos în autobiografia sa "Understanding the Cold War: A Historian’s Personal Reflections" (rev. ed., Transaction Publishers, 2002).

Centrul de Cercetare Rusă a fost adevăratul său cămin intelectual. Membru fondator încă de la înființarea sa în 1948, l-a condus cu eleganță vreme de șaisprezece ani. Ulam a legat prietenii profunde în interiorul și dincolo de comunitatea de la Harvard. A păstrat, în orice caz, o rezervă interioară care datora mult tragediei Ulamilor din Lwów — un subiect asupra căruia a rămas aproape tăcut până la apariția acestuia în memoriile sale. Nu s-a întors niciodată în Polonia sau Ucraina și a făcut o singură vizită scurtă în Rusia. Într-adevăr, făcuse o obsesie din minimalizarea oricărei călătorii. Chiar și în campus, trimitea asistenții de cercetare la Widener (biblioteca) în loc să caute la rafturi pentru că, așa cum le spunea colegilor, se temea că abundența acestora îl va distrage de la ultimul proiect de cercetare."

L-am cunoscut și l-am prețuit. Am învățat enorm din cărțile sale, mai cu seamă în privința metodologiei abordării fenomenului comunist (rolul fundamental al ideologiei și al personalităților). A fost un mare învățat, un intelectual central-european autentic, un gânditor cosmopolit, ostil oricărui provincialism, o specie pe cale de extincție. Îmi amintesc perfect un prânz în Philadelphia, cred că în 1988 sau 1989, la "White Dog Cafe", un restaurant de pe Sansom Street, situat în casa unde a locuit cândva Madame Blavatsky. I-am relatat istoria locului, legenda cățelului alb care a vindecat-o pe celebra doamnă de o cangrenă ce părea mortală. Eram trei la acea masă: Adam Ulam, Daniel Pipes și cu mine. Am stat de vorbă cel puțin două ceasuri. Regret că nu țin jurnal, aș fi găsit acolo detalii despre o convorbire care m-a marcat profund. Dar țin minte perfect ce ne-a spus despre refuzul său de a călători în Rusia, despre faptul că nu a mers acolo decât o singură dată, după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Ne-a povestit despre întâlnirea sa cu Viaceslav Nikonov, politolog și jurnalist, al cărui bunic a fost Viaceslav Mihailovici Molotov. Astăzi, Nikonov este un apropiat al lui Putin și un comentator politic favorabil acestuia.

După colapsul URSS a avut loc ceea ce se numește "revoluția arhivelor", studiile ruse și sovietice au intrat într-o nouă etapă epistemică. A avansat paradigma subiectivității, ilustrată în principal de cărțile unor Orlando Figes, Jochen Hellbeck, Igal Halfin. Stephen Kotkin ("Muntele magnetic") și Yuri Slezkine (extrem de influentul studiu "URSS ca apartament comunal") au explorat sistemul întemeiat de Lenin drept o nouă civilizație, cu toate implicațiile unei asemenea viziuni. S-a născut o sinteză între școala "totalitară" și cea "revizionistă" (dominată de studiile Sheilei Fitzpatrick, ale lui Lynne Viola și ale lui Moshe Lewin). Caterina Clark și Michael David-Fox au defrișat terenul menit să lumineze interacțiunile dintre experimentul sovietic și spațiul politic internațional. Robert Service și Simon Sebag Montefiore au scris noi biografii ale lui Stalin, bazate pe documente păstrate, adică ascunse, vreme de decenii sub șapte peceți. La Yale University Press apare formidabila serie "The Annals of Communism" (publicată acum în colaborare cu Hoover Institution).

Scrierile lui Adam Ulam, ca și cele ale unor Brzezinski, Pipes, Tucker, Malia, rămân în continuare izvoare de inspirație istorică și intelectuală pentru toți cei care vor să înțeleagă substratul sociologic și psihologic al comunismului și, nu mai puțin semnificativ, al post-comunismului. Noile cărți ale lui David Satter ("It was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past", Yale University Press, 2012) și Leon Aron ("Roads to the Temple: Truth, Memory, Ideas, and Ideals in the Making of the Russian Revolution, 1987-1991", Yale UP, 2012), se situează în această admirabilă și fertilă tradiție. Conceptul însuși al revoluției întrerupte, eșuate, neterminate, a fost dezvoltat de Michael McFaul, profesor de științe politice la Stanford, fost ambasador al Statelor Unite la Moscova (până în februarie 2014, când a demisionat), în cartea sa apărută cu câțiva ani în urmă, "Russia’s Unfinished Revolution". Reacțiile oamenilor lui Putin la adresa lui McFaul sunt cunoscute: iritare, enervare, exasperare. Identice, in fond, cu cele ale politrucilor sovietici la adresa sovietologiei clasice.