Vladimir Tismăneanu

Nu este niciodată târziu pentru ca discuțiile în jurul dictaturilor totalitare ale veacului al XX-lea să iasă din amatorism, să intre cu adevărat în zona expertizei. Este însă nevoie de racordarea faptelor (pe care, firește, trebuie să le cunoaștem, să le examinăm, să le explicăm, în primul rând prin accesul neîngrădit la arhive, deci nu pe baza unui impresionism steril) la lumea ideilor din care s-au inspirat militanții noilor credințe. Mai mult, este nevoie de o deconstrucție a substratului doctrinar și emoțional, a matricei paleo-simbolice (termenul a fost propus de Alvin W. Gouldner) a ideologiilor radicalismului universalist ori particularist.

Aceste tiranii ale certitudinii, cum le-a numit sociologul Daniel Chirot, au marcat schimbări esențiale în regimul subiectivității, au tradus instituțional și în planul acțiunii colective tentativa de a substitui sistemele axiologice tradiționale prin noi doctrine menite să inflameze, să galvanizeze, să genereze adeziuni fanatice, idolatrii seculare în numele cărora milioane de oameni au fost prigoniți, deportați, închiși, asasinați. Totalitarismul nu poate fi înțeles fără explorarea religiilor politice pe care s-a întemeiat (a se vedea în acest sens excelenta carte despre poezia unei religii politice datorată profesorului Eugen Negrici, un efort de a demonstra natura eclesiologică și soteriologică a ideologiei comuniste în versiunea sa românească). Atunci când unii îl numeau pe Adrian Păunescu un simplu „măscărici de curte”, mi-e teamă că subestimau rolul ritualic al spectacolului totalitar, faptul că sistemul nu putea funcționa în absența acestor procesiuni cultice care combinau misticismul instituționalizat cu fanatismul și cu partolatria exclusivistă.

Colecția „Zeitgeist” de la Humanitas, de pildă, a fost concepută tocmai în acest scop: de a oferi perspective istorice, analitice și hermeneutice deopotrivă asupra conceptelor moderne privind libertatea, cât și privitoare la asaltul împotriva spiritului autonom, la variile ipostaze ale anti-liberalismului. Am fost deci foarte bucuros la apariția în limba română a uneia dintre cărțile mari ale secolului trecut: Eric Voegelin, Religiile politice, Humanitas, 2010 (în admirabila traducere a lui Bogdan Ivașcu).

Îmi aduc aminte că am început să-l citesc pe Voegelin în anii ’80, la îndemnul profesorului Virgil Nemoianu (care îl considera drept unul din marii gânditori politici ai modernității). În 2009, am participat la un seminar pe tema religiilor politice organizat la Atlanta de filosofii politici Aurelian Crăiuțu și Daniel Mahoney. Cartea lui Voegelin a fost discutată atunci în adâncime, alături de contribuțiile unor Raymond Aron și, mai recent, ale lui Emilio Gentile. Am citit și răscitit în anii din urmă corespondența dintre Voegelin și Leo Strauss. Sunt convins că, alături de lucrările unor Raymond Aron, Élie Halévy, François Furet, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Isaiah Berlin, Franz Borkenau, Leszek Kołakowski, Karl Popper, Karl Mannheim, Hannah Arendt, Karl Jaspers, Jacob L. Talmon, Karl Dietrich Bracher, Norman Cohn, Jeanne Hersch, Ernest Gellner, Pierre Manent, Paul Hollander, Jean-François Revel, Ghiță Ionescu, Luciano Pellicani, Alain Besançon, spre a mă limita doar la aceste nume, contribuțiile lui Voegelin trasează liniile de forță ale rezistenței în raport cu profetismul revoluționar comunist și fascist, cu orice formă de colectivism utopic, de inginerie socială cu pretenții universal-transformatoare.

Originală, profundă, menită să dăinuie, opera lui Eric Voegelin (1901–1985) stă mărturie pentru efortul de a afla resursele ultime ale diverselor forme de misticism politic. Alături de Aron, Voegelin a demistificat religiile politice moderne, calificându-le drept încercări de a imanentiza eshatonul, deci de a șterge distincția dintre ceea ce ține de regatul imanent și ceea ce definește imperiul transcendent. Oricine vrea să înțeleagă gramatica ezoterică a comunismului și pe cea a fascismului și substratul lor gnostic trebuie să citească lucrările lui Eric Voegelin.

Dictatorii sunt obsedați de istorie, își caută cu frenezie precursori cât mai impresionanți. Nu le este suficientă propria glorie, o doresc și pe a celor din trecut. Hitler se identifica cu Friedrich Barbarossa, ba chiar și cu Napoleon Bonaparte. Mussolini se închipuia reîncarnarea lui Iulius Cezar și a lui Octavian Augustus. Ceaușescu se proiecta în Mihai Viteazul. Stalin l-a iubit pe Ivan cel Groaznic (1530–1584). La fel și urmașul său, Vladimir Putin, pentru ai cărui apologeți traducerea corectă a numelui țarului psihopat ar trebui să fie „Ivan cel Strict”. Deci problema cu acel monstru era severitatea, nu criminalitatea sa.

Se scriu cărți, se înființează muzee cu bugete generoase din banii publici, totul spre a glorifica timpurile autocratice, fie ele ale țarismului ori ale bolșevismului. Țarul Ivan al IV-lea, un personaj dezechilibrat, devorat de pasiuni sanguinare irepresibile și vindicativ la extrem, a fost de fapt modelul lui Stalin, mai ales după Al Doilea Război Mondial. Într-o celebră discuție cu marele regizor Serghei Eisenstein și cu Nikolai Cerkasov, genialul actor care îl interpreta pe Ivan în filmul acestuia (construit din două părți), Stalin s-a dedat unor reflecții despre istoria statalității ruse și a luptei împotriva oricăror tendințe care ar putea torpila autoritatea liderului absolut. A exaltat rolul poliției secrete înființate de Ivan (opricinina) ca vârf de lance împotriva „boierilor trădători” și l-a criticat pe Eisenstein că nu accentua suficient patriotismul acelor călăi. Mai mult, pe Stalin îl deranjase (în partea a doua a filmului, pe care o văzuse în avanpremieră) faptul că Ivan, la care el prețuia „voința inoxidabilă”, era portretizat ca un personaj hamletian.

Pentru cel numit de poetul Osip Mandelștam „plăieșul urcat la Kremlin”, țarul care-și ucisese propriul fiu, despotul terorizat de spectrul complotului universal, era, de fapt, un „personaj progresist”, prea puțin înțeles de istorici, fie ei burghezi sau marxiști. „Da, tovarăși, sunt necruțător cu dușmanii socialismului”, proclama Stalin ca replică la o acuzație din „Testamentul” lui Lenin. Brutalitatea extremă devenea astfel, la fel ca în cazul lui Ivan cel Groaznic, o virtute admirabilă. Nu degeaba și-a intitulat prozatorul britanic Martin Amis cartea despre Stalin, Koba the Dread...

Acum, în era Putin, se recurge la rescrierea istoriei exact în această direcție. Am mai spus-o în repetate rânduri și o să revin. Sunt recuperate, reabilitate și venerate toate figurile din trecut care s-au opus oricărui suflu al libertății. Rusia eternă este definită sub semnul tiraniei liberticide. Generali, amirali și atamani albgardiști sunt glorificați alături de mareșalii sovietici, de la Kliment Voroșilov și Mihail Tuhacevski, la Gheorghi Jukov și Konstantin Rokossovski (cel parașutat drept ministru al Apărării în Polonia sovietizată).

Sunt resuscitate apoi arhetipurile polițienești de genul Felix Dzerjinski și Iuri Andropov. KGB-ul este prezentat drept o instituție eroică. Liberalii din trecut sunt ignorați ori ponegriți. Memoria istorică este sistematic desfigurată și falsificată. Asociația „Memorial” se află sub continuu asediu. Pactul sovieto-german din 1939, o culme a celui mai abject cinism, este din nou înfățișat ca o expresie a sagacității. Ceea ce marele sovietolog Alain Besançon numește la pensée Poutine este de fapt o paradigmă mitologică absolutistă în care sunt integrate nostalgii imperiale și aspirații megalomane într-un construct sincretic menit să legitimeze un sistem întemeiat pe agresiune militaristă, violență structurală, corupție, clientelism și chiar crimă.

Așa cum bine observa și Nina Hrușciova (profesoară la The New School în New York și strănepoată biologică/nepoată adoptivă a lui Nikita Hrușciov) într-un articol intitulat „Vova the Dread and the Fiction of Russia”, există o întreagă literatură ficțională care poate servi la fel de bine ca oglindă a minții și spiritului în care acționează Vladimir Vladimirovici Putin. Bend Sinister, romanul unui alt Vladimir Vladimirovici (adică onorabilul Nabokov), este ilustrarea perfectă a gândirii dictatoriale din care se adapă intimidantul imaginar putinist. „Rusia este o cultură ipotetică“, spunea aceeași Nina Hrușciova: „conduși de despoți pentru mare parte a istoriei noastre, suntem mai degrabă obișnuiți să trăim în ficțiune decât în realitate”. Însă chiar născut din ficțiunea unor astfel de tribulații istorice, cultul terorii despre care vorbesc aici a fost și rămâne cât se poate de real și nefast…