Vladimir Tismăneanu

Controlul asupra parlamentului post-1946 i-a făcut pe comuniștii români din ce în ce mai nerăbdători să grăbească procesul de transformare a țării. Adversarii lor fuseseră reduși la poziții marginale, iar unora ca Gheorghiu-Dej, Ana Pauker și Vasile Luca, timpul le părea potrivit pentru radicalizarea liniei partidului.

Nu era deloc nevoie să se mai întoarcă la vechea lingușeală, la retorica reconfortantă a alianțelor democratice și a colaborării cu alte forțe progresiste. Pătrășcanu însuși organizase epurări în sistemul de justiție și ceruse pedepsirea tuturor colaboratorilor regimului Antonescu (evident, această formulă era suficient de elastică spre a permite comuniștilor să-și desemneze adversarii drept colaboratori).

În contrast cu viziunea „burgheză” a monarhiei constituționale, comuniștii trâmbițau idealul „democrației populare”. Propaganda lor glorifica marile realizări ale lui Tito în Iugoslavia vecină. Regele Mihai era recunoscut de formă, însă nu existau dubii că lucrurile se mișcau rapid în direcția sfârșitului pluralismului în România. Plenara CC al PCR din 8–9 ianuarie 1947 decidea și asupra unui set de măsuri privind „întărirea legăturilor cu masele”.

În realitate, partidul făcea pași înspre controlul sporit asupra societății. În martie 1947, după un scurt experiment numit Tineretul Progresist, a fost restabilită Uniunea Tineretului Comunist; în mai, la Cluj, se înființa Uniunea Națională a Studenților din România. Era controlată de reprezentanți comuniști, printre ei Corneliu Bogdan, Gheorghe Brătescu, ginerele Anei Pauker, și social-democratul Alexandru Glanstein-Mușat.

Partidele tradiționale au rămas principala țintă a comuniștilor. Primele victime au fost influentele partide Național-Țărănesc și Liberal. Pentru a îndeplini obiectivul monopolizării puterii, Emil Bodnăraș, șeful Serviciului Secret de Informații (SSI) și membru al Politburo-ului PCR, și Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne și membru al Secretariatului PCR, ajutați de agenți sovietici, au pus la cale episodul Tămădău, care va îngropa cele două partide istorice.

În iulie 1947, figuri majore ale PNȚ (incluzându-i pe vice-președintele Ion Mihalache, secretarul-general Nicolae Penescu și pe redactorul ziarului oficial Dreptatea, Nicolae Carandino) încercau să părăsească țara într-un charter privat, de pe aerodromul de la Tămădău, lângă București. În realitate, unul dintre piloți era un informator al poliției secrete, care a zădărnicit această tentativă a opoziției PNȚ de a forma un guvern în exil.

Liderii PNȚ, inclusiv Iuliu Maniu, au fost arestați. Episodul Tămădău a oferit pretextul ideal pentru descotorosirea de PNȚ și PNL, iar în august 1947, acestea au fost dizolvate prin decret.

Următoarea victimă a fost Partidul Social Democrat Român, condus de Constantin Titel Petrescu. Comuniștii au forțat o sciziune în cadrul PSDR, bazându-se pe facțiunea colaboraționistă condusă de Theodor Iordăchescu, Mișa Levin, Lothar Rădăceanu, Barbu Solomon și Ștefan Voitec. Cu ocazia celui de-al VIII-lea Congres al PSDR (4–9 octombrie 1947), facțiunea colaboraționistă a reușit să impună o rezoluție care împingea spre aprobare unificarea cu PCR. Titel Petrescu și susținătorii săi au fost excluși din partid. Mulți dintre ei au ispășit lungi sentințe în închisorile comuniste sub acuzații de trădare și sabotare a „unității clasei muncitoare”. Pe 12 noiembrie, comitetele centrale ale PCR și PSDR adoptau un program comun ca „partid unic muncitoresc”. Cu toate acestea, până în 1948, PCR putea deja să se descurce și fără partenerul de „coaliție”.

Al VI-lea Congres al PCR (Primul Congres al PMR), ținut între 21–23 februarie 1948, consfințea desființarea PSDR prin fuziunea cu partidul comunist într-un Partid Muncitoresc Român. Decizia luată la acest congres bătea practic și ultimele cuie în coșciugul „frontului unit antifascist” și îi consfințea la putere pe comuniști. Fuziunea le-a conferit, desigur, preponderență comuniștilor în noul PMR. Datele statistice ne arată că dintr-un total de 49 de membri plini ai Comitetului Central, 31 proveneau din PCR, în vreme ce doar 10 din PSDR. În mod similar, dintr-un total de 16 membri supleanți, 11 erau PCR și doar 5 PSDR.

Din cei 13 membri plini ai Biroului Politic, 10 erau PCR și doar 3 PSDR; dintre membrii supleanți, dintr-un total de 5, 3 erau PCR și 2 PSDR. Din cei 5 membri ai Secretariatului Comitetului Central al PMR (Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și Lothar Rădăceanu), 4 erau PCR și unul PSDR.

Liderii social-democrați care se opuseseră fuziunii au fost închiși, în vreme ce aceia care colaboraseră cu comuniștii (Iordăchescu, Rădăceanu, Voitec) au devenit pionii lor. La același congres, un mesaj special din partea Comitetului Central al PCSU, semnat de Mihail Suslov, a fost citit în ropote de aplauze, iar membra CC Constanța Crăciun exprima, printr-o telegramă comună către dictatorul sovietic, nețărmurita admirație față de Stalin a participanților la Congres.

Dominat de Gheorghiu-Dej și Ana Pauker (ambii aclamați frenetic), congresul de consfințire ale PMR a codificat și noua strategie care avea să transforme România într-o democrație populară.

Cea mai semnificativă realizare teoretică a marxismului critic în interiorul Blocului sovietic a fost amplificarea potențialului umanist, antitotalitar al dialecticii, iluminarea substratului negativ-emancipator părăsit și ocultat de doctrina oficială triumfalist-apologetică, precum și revelarea tendințelor radicale latente din continuumul birocratic.

Cercetările filosofice și sociologice întreprinse de Leszek Kołakowski, Karel Kosík, sau Școala de la Budapesta, au contribuit la reînsuflețirea acelei qualitas occulta a dialecticii, renașterea negativității într-un univers social care părea saturat de o deranjantă pozitivitate.

Marxismul critic iugoslav nu intră în aria acestei discuții din mai multe motive, deopotrivă istorice, economice, sociologice și culturale. Cu toate acestea, investigațiile filosofice și sociologice întreprinse de grupul Praxis (Mihailo Markovici, Svetozar Stoianovici, Gajo Petrovici, Predrag Vranicki și alții) au încurajat consolidarea teoretică a criticismului umanist al regimurilor autoritar-birocratice de tip sovietic.

Principalul lor obiectiv a fost stabilirea unui umanism metafizic și sociologic drept contra-pedagogie care ar avea atât consecințe terapeutice, cât și profilactice. O altă funcție foarte importantă a grupului Praxis a fost concentrarea gândirii revizioniste din întreaga Europă de Est în paginile revistei lor. Aceasta a devenit cea mai importantă platformă a opoziției antibirocratice din regiune. În același timp, Praxis a reușit în a dezvolta colaborări cu gânditori anticomuniști precum Ernst Bloch, Lucien Goldmann, Erich Fromm și André Gorz.

Un moment în care gândirea critică din Vest s-a unit cu spiritul revizionist din Est spre a susține marxismul umanist a fost reprezentat de volumul editat de către Erich Fromm în 1965 și intitulat Socialist Humanism (London: Allen Lane and Penguin Press, 1967). Acesta a inclus 35 de contribuții ale unor gânditori marxiști și nemarxiști, ceea ce era un indiciu despre motivația anilor 1960 de a oferi o interpretare umanistă a lui Marx, eliberată din strânsoarea hegemonică sovietică.

Ar trebui menționat, în orice caz, faptul că relația dintre anumiți marxiști critici est-europeni și Noua Stângă occidentală a fost mai degrabă contradictorie. Cea din urmă era suspectată de tentații despotico-teroriste și acuzată, nu o dată, de sectarism mesianic. Critica neîndurătoare al lui Kołakowski la adresa milenarismului utopic în Principalele curente ale marxismului exprima mai mult decât o insatisfacție legată de teribila lipsă de vlagă a dialecticii negative: era o invitație pentru marxiștii critici să meargă dincolo de propriile atașamente ideologice și emoționale, să-și asume ambivalența fundamentală a doctrinei lor, să examineze în mod onest falsa conștiință marxistă și să se ridice deasupra paradigmei metafizice a radicalismului hegeliano-marxist.

Din Franța în Cehoslovacia, din Germania în Polonia, din Spania în Italia, din Statele Unite în Uniunea Sovietică, a doua parte a anilor 1960 a fost caracterizată de provocările legate de redefinirea politicii opoziționale, cu varii grade de participare și reprezentare în eforturile de a impune redeșteptarea societății ca răspuns la o percepută criză a statului.

Diferența fundamentală dintre aceste mișcări a constat în atitudinea față de utopie, cu consecințe cruciale pentru reconceptualizarea politicului în toate aceste țări. Unele au fost anti-ideologice, altele s-au situat împotriva structurilor existente de autoritate, dar toate erau variante ale unui activism care susținea noile diferențieri societale dezvoltate după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Circumstanțele bipolarismului au impus, cu toate acestea, o diferență semnificativă în argumentare: în Occident, logica lui 1968 a fost aceea a spațiilor politic emancipatorii lipsite anterior de validarea publică; În Est, a fost vorba despre umanizarea leninismului, spargerea autorității sale monopoliste și orientate ideologic asupra societății. Sau, pentru a-l invoca pe Milan Kundera, „Mai”-ul parizian a fost „o explozie de lirism revoluționar”, în vreme ce Primăvara pragheză a fost „o explozie de scepticism postrevoluționar”.

În cadrul Blocului sovietic, înăbușirea Primăverii pragheze, evenimentele din martie, în Polonia, și tumultul din Iugoslavia au cauzat „moartea revizionismului” (așa cum a spus-o Adam Michnik). În Vest, inabilitatea de a articula o viziune coerentă a unei ordini alternative și incapacitatea de a susține acțiunea revoluționară au generat o abandonare a ceea ce Arthur Marwick a numit „Marea Eroare Marxizantă” (The Sixties).

Tony Judt observa cu acuratețe faptul că în pofida pretenției de noutate și schimbare radicală, anii 1960 erau încă foarte mult dominați de o singură mare metanarațiune „propunând să înțeleagă totul în vreme ce lăsa deschis un spațiu pentru inițiativa umană: proiectul politic al marxismului însuși” (Postwar, 401).

Mișcarea din 1968 a fost o binecuvântare mascată pentru că prin neîmplinirile ei a revitalizat liberalismul. Regretata Ágnes Heller a rezumat foarte bine impactul esențial al acestor importante evenimente: ele au consolidat centrul! Pentru prima dată în secolul XX, hegemonia gândirii radicale printre intelectualii europeni bătea în retragere...