Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Eric Hoffer (1902–1983) a fost un gânditor cu totul original, un autodidact de geniu, prețuit de filosofi altminteri atât de diferiți precum Hannah Arendt și Sidney Hook. Cartea sa, The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements a apărut în 1951 (tradusă în română de Lucian Leuștean în 2013, sub titlul Adepții fanatici), într-un moment în care Războiul Rece ajunsese la paroxism, provocând numeroase dezbateri și fiind mereu adusă în actualitate de atâtea evenimente tragice generate de mișcări ideologice fanatizate.

Nu se știu prea multe lucruri despre biografia timpurie a lui Hoffer: nu a urmat cursuri universitare, poate că n-a absolvit nici măcar liceul, era un solitar, obsedat de lecturi, a lucrat ca docher în San Francisco. După pensionarea prematură, a predat, din nou în chip original, cursuri de filosofie politică la Berkeley. Venea o dată pe săptămână, se întâlnea cu studenții, cultiva stilul socratic, îi învăța să întrebe și mai ales să se întrebe. Era un sceptic îndrăgostit de Montaigne. Ca filosof politic, l-a prețuit pe Alexis de Tocqueville.

Pe 1 martie 1955, Hannah Arendt îi scria de la Berkeley soțului ei, Heinrich Blücher, el însuși un gânditor politic autodidact: „Iar vineri, excursie la San Francisco, unde mă va plimba cu mașina Eric Hoffer, filosoful-docher (un muncitor german, un intelectual-muncitor tipic). Nu poate să o facă sâmbătă pentru că lucrează în port”. Pe 8 martie, îi scrie din nou lui Blücher: „Sâmbăta asta, din nou o escapadă la San Francisco. Eric Hoffer îmi va face turul cu mașina. Acestea sunt razele de lumină”. Era în 1955, la patru ani de la apariția Originilor totalitarismului. În timpul șederii la Berkeley (februarie-iunie), Hannah Arendt a ținut un curs despre „experiențele politice fundamentale ale timpurilor noastre”, unul despre totalitarism și o prelegere de trei ore despre teoria politică la Machiavelli și Montesquieu.

Pe 26 martie 1955, Hannah Arendt îi scria lui Karl Jaspers: „Pe subiectul oazelor [o temă esențială în gândirea ei]: prima oază reală pe care am găsit-o s-a întruchipat într-un docher din San Francisco care mi-a citit cartea [Originile] și este pe cale de a citi tot ce este disponibil în engleză din scrierile Dumneavoastră. Scrie el însuși—și publică la fel—în maniera moraliștilor francezi. Voia să știe totul despre Dvs., dar chiar totul, și ne-am împrietenit pe loc. Mi-a arătat San Francisco în felul în care un rege își prezintă regatul unui oaspete de onoare. Lucrează doar trei sau patru zile pe săptămână. Este tot ceea ce are nevoie. În restul timpului, citește, gândește, scrie, face plimbări. Numele său este Eric Hoffer, este de origine germană, dar născut aici și nevorbitor de germană. Vă vorbesc despre el pentru că genul său de persoană este tot ce poate oferi mai bun această țară”. (vezi Corespondența Hannah Arendt—Karl Jaspers).

Este, în fond, supremul compliment din partea marii gânditoare. În 1952, Hannah îi scria lui Monsieur (cum i se spunea lui Heinrich Blücher) despre atmosfera intelectuală din Paris: „Ieri am fost cu Camus; este fără îndoială cel mai bun om pe care îl au în Franța”. Altfel spus, cel mai onest, cel mai onorabil, cel mai demn de încredere (vezi Corespondența Hannah Arendt—Heinrich Blücher).

Oricine vrea să înțeleagă psihologia milenaristă, sursele și resursele adeziunilor necondiționate la religiile seculare, ele însele forme degradate ale religiilor tradiționale, va profita enorm citind cartea lui Hoffer. În ultimii ani de viață, gânditorul a devenit tot mai dezabuzat în raport cu intelectualii și cu iluziile lor radicale. A scris cărți în care critica Noua Stângă și a avertizat împotriva doctrinarismelor de orice fel. A revendicat cu fervoare dreptul la nuanțe, la îndoială, la autonomia spiritului în raport cu orice constrângere menită să înregimenteze și să umilească individul.

Atunci când un Herbert Marcuse proclama „Marele Refuz”, Hoffer pleda pentru calm, îndoială și raționalitate. Unul dintre filosofii săi favoriți a fost Blaise Pascal. Motto-ul cărții Adepții fanatici este din Pascal. Sub semnătura lui Tom Bethell, a apărut la Hoover Institution Press o biografie a acestui gânditor heterodox. Titlul este cât se poate de grăitor: Longshoreman Philosopher. Marx a vorbit în numele proletariatului. Hoffer a fost el însuși un proletar.

De-a lungul anilor, am recomandat Adepții fanatici la cursurile mele de la Universitatea Maryland. Pe 11 septembrie 2001 (era, îmi amintesc perfect, într-o marți, o zi cu un cer îngrozitor de senin, cum a scris atunci Leon Wieseltier), am schimbat tema prelegerii pe care urma să o țin. Avuseseră loc atentatele teroriste. Le-am citit studenților pasaje din Demonii lui Dostoievski și din cartea lui Hoffer.

Cine vrea să priceapă ce se petrece în subconștientul maniacilor revoluționari, cum se coagulează resentimentul în justificări pentru acțiuni distructive, cum este sacralizată violența ca stare de grație și ca valoare purificatoare, ce rol joacă frustrările, nevrozele, complexele de inferioritate ale diverșilor outsideri, asceți, iluminați, posedați, neadaptați și respinși, trebuie să citească analiza lui Hoffer. Oricine a citit biografia lui Hitler de Ian Kershaw ori pe aceea a tânărului Stalin de Simon Sebag Montefiore va fi de acord cu teza lui Hoffer.

Evident, Hoffer nu reduce toate aceste mișcări la trăsăturile amintite, dar observă că ele se regăsesc în toate mișcările de tip chiliastic, fie ele seculare ori mistice. Fanaticul este așadar cel care este dispus să-și jertfească viața pentru o cauză sacră. O mișcare de masă orientată spre atragerea de prozeliți „inoculează deliberat în aderenții săi o stare mentală frustrată și își promovează interesele atunci când răspunde înclinațiilor celor frustrați”.

Mișcările revoluționare explorate de Hoffer nu sunt utopiile tradiționale care localizează speranța într-un viitor îndepărtat. Lenin, Stalin, Troțki și Hitler au pariat pe utopia imediată, pe posibilitatea salvării prin cataclism revoluționar aici și acum. La fel au gândit fanaticii Mao, Mussolini, Guevara, Castro, Pol Pot și Ceaușescu. Marx însuși era un monist convins, un inamic al pluralismului. Faptul că atâția intelectuali au plăsmuit, au absorbit și au servit aceste proiecte liberticide l-a frământat și l-a revoltat pe Hoffer. Nimic nu le dă dreptul acestor intelectuali să-și aroge statutul divinității, deci să dicteze „muritorilor de rând” ce au de făcut. Profetismul intelectual, fanatic, narcisist, arogant și iresponsabil a fost una din cauzele principale ale catastrofelor știute din veacul al XX-lea...

Ca gnoză politică, filosofia bolșevică a propus opusul a ceea ce tânărul Marx subliniase ca fiind relativ spontana dezvoltare revoluționară a conștiinței de clasă.

Pentru Marx, așa cum tânărul Lukács a arătat, clasa revoluționară simboliza punctul de vedere al totalității, prin aceasta constituind premisele epistemice de accedere la adevărul istoric. Pentru Lenin, partidul era totalitatea—iar logica dialectică i-a servit la redarea acestui oximoron acceptabil pentru militanții devotați. Despre mentalitatea militanților iluminați de tip bolșevic a scris superb, în Adepții fanatici, și Eric Hoffer, un fascinant autor despre care voi mai vorbi separat.

Aceasta a fost originea principalelor conflicte dintre Lenin și Luxemburg și una dintre principalele distincții între marxismul sovietic și cel occidental. Rosa Luxemburg a anticipat calea aleasă de bolșevici către totalizarea puterii atunci când a scris că desfășurarea revoluției lor „merge natural, într-un sens ascendent: de la începuturi moderate, la radicalizări mereu mai puternice ale intențiilor și, în paralel cu aceasta, de la o coaliție a claselor și partidelor, la domnia unică a partidului radical” (Rosa Luxemburg Speaks, 370).

În aceeași critică a Revoluției Ruse, Luxemburg a lansat un avertisment puternic privind metodele de păstrare a puterii adoptate de Lenin și partidul său. Ea a atras atenția asupra faptului că eliminarea democrației, cu instituțiile sale care deși greoaie au prevenit totuși abuzurile de putere, ar duce la mortificarea primului stat proletar: „Evident, fiecare instituție democratică își are limitele și defectele ei, lucruri pe care fără îndoială le împărtășește cu toate celelalte instituții umane. Dar leacul pe care Troțki și Lenin l-au găsit, eliminarea democrației ca atare, este mai rău ca boala pe care intenționează s-o vindece; pentru că suprimă însăși sursa vie din care poate veni corecția tuturor metehnelor înnăscute ale instituțiilor sociale. Acea sursă este activa, neînfrânata, energica viață politică a celor mai largi pături ale poporului” (Rosa Luxemburg Speaks, 387).

Cuvintele Rosei Luxemburg au fost repetate mai târziu de către unul din cei mai apropiați colaboratori ai lui Lenin, Nikolai Buharin, care, imediat după victoria bolșevică în războiul civil, a conchis că noțiunea potrivit căreia „toate sarcinile... pot fi îndeplinite prin decret comunist” este „vanitate comunistă”. Câțiva ani mai târziu, el a adăugat: „noi nu înfăptuim experimente, nu suntem vivisecționiști care... operează pe un organism viu cu un scalpel; noi suntem conștienți de responsabilitatea noastră istorică”.

Această gândire, în orice caz, nu l-a împiedicat pe Buharin să epureze indivizi percepuți ca deviaționiști în cadrul partidului. În pofida moderației, comportamentul său a reflectat în mod esențial etosul organizațional al leninismului: dictatura asupra și lupta intransigentă împotriva dușmanilor și ereticilor partidului. Nu e de mirare că în 1927, Buharin a fost denunțat de un fost camarad ca „temnicerul celor mai buni comuniști”.

Manifestul comunist a prefigurat această schismă fundamentală înaintând în două direcții ce vor fi mai apoi elaborate în teoria marxistă matură: pe de-o parte, a subliniat autodezvoltarea conștiinței de clasă; pe de alta, a glorificat violența.

Degenerarea marxismului în experimentul leninist nu poate fi disociată de atacurile la adresa drepturilor burgheze și criminalizarea proprietății private în scrierile părinților fondatori. Acestea au fost, desigur, legitimate printr-o puternică necesitate istorică, scopul ultim care ar justifica întrucâtva barbaria mijloacelor: „În locul vechii societăți burgheze, cu clasele sale și antagonismul de clasă, vom avea o asociere în care dezvoltarea liberă a fiecăruia este condiția pentru dezvoltarea liberă a tuturor” (The Marx-Engels Reader, 491).

De asemenea, nu trebuie să privim mai departe de celebrele propoziții introductive ale părții I din Manifest pentru a obține proba acestui monism: „Istoria de până în zilele noastre a tuturor societăților existente este istoria luptei de clasă. ...Epoca noastră, epoca burgheziei, are în orice caz o trăsătură aparte: a simplificat antagonismele de clasă. Societatea în ansamblu se scindează din ce în ce mai tare în două mari tabere ostile, în două mari clase care se înfruntă în mod direct—burghezia și proletariatul” (The Marx-Engels Reader, 473-74).

De la început, Manifestul a anunțat ceea ce influentul marxist rus, Gheorghi Plehanov, a intitulat o „viziune monistă a istoriei”, potrivit căreia toate conflictele istorice sunt reductibile la conflictul de clasă și toate dezbaterile politice sunt reductibile la întrebarea privind clasa pe care o reprezinți sau susții...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG