Linkuri accesibilitate

În căutarea… madlenei lui Proust


Un afiș cu portretul lui Marcel Proust în anticariatul Desculpe a Poeira, Sao Paolo, Brazilia, 30 ianuarie 2019.

Fără nicio îndoială, madlena lui Proust este pâinea cea de toate zilele a numeroşi esteţi de toată mâna, un soi de referinţă absolută ce trece din gură-n gură, de peste o sută de ani, în chip de cuminecătură pentru toţi acei degustători ale plaisir du texte-ului, fără a-i mai pune la socoteală şi pe numeroşii snobi. Câţi dintre aceştia îşi mai amintesc exact de unde anume provine, cine ar putea-o decupa, cu mână de cunoscător, din imensa plămadă a epopeii proustiene, în 7 volume, unul mai gros decât altul, În căutarea timpului pierdut, de la apariţia căreia se împlinesc, iată, 100 de ani?!...

O fac chiar eu, anunţând sus şi tare – în acest an centenar (y compris, pentru Ulise de James Joyce) – publicarea unei noi versiuni româneşti a capodoperei lui Marcel Proust (1871 – 1922), în Cartier de colecţie, versiune semnată de prozatorul, romancierul & traducătorul Cristian Fulaş, la circa patru decenii de la traducerea consacrată a Irinei Mavrodin. N-am să vă spun pagina – ca să nu mergeţi direct acolo, sărind peste toate minunăţiile presărate generos în alte zeci (şi sute!...) de pagini –, voi cita însă fragmentul cu pricina, pour les connaiseurs:

* * * * * * * *

„Trecuseră mulți ani de când, în legătură cu Combray, tot ce nu făcea parte din teatrul și drama culcării mele nu mai exista pentru mine până când, într-o zi de iarnă când mă întorsesem acasă, mama, văzând că îmi era frig, mi-a propus, ca de obicei, să beau o cană de ceai. Mai întâi am refuzat, apoi, nu știu de ce, m-am răzgândit. A trimis să se aducă una dintre acele prăjituri mici și dolofane numite „petites madeleines”, care par să fi fost coapte în deschizătura zimțată a unei cochilii de Saint-Jacques. Și imediat, din instinct, copleșit de ziua tristă și de perspectiva unui mâine la fel de trist, am dus la buze o linguriță pe care lăsasem la înmuiat o bucățică de madlenă. Și, exact în momentul în care înghițitura amestecată cu bucățele de prăjitură mi-a atins cerul-gurii am tresărit, atent la lucrul uimitor care se petrecea în mine. Mă învăluise o plăcere extraordinară, o plăcere izolată a cărei cauză nu o cunoșteam. Ea făcuse ca vicisitudinile vieții să-mi pară indiferente, dezastrele ei inofensive, scurtimea iluzorie, la fel ca iubirea, făcându-mă să mă simt invadat de ceva ca o esență prețioasă: sau, mai degrabă, această esență nu era în mine, ea era ființa mea. Încetasem să mă mai simt mediocru, trecător, muritor. De unde putuse să vină această bucurie nespus de puternică? Simțeam că era legată de gustul ceaiului și al prăjiturii, dar le depășea pe acestea infinit, nu putea fi de aceeași natură cu ele. De unde provenea? Ce însemna? Cum să o înţeleg? Beau a doua gură de ceai și nu descopăr în ea nimic în plus față de prima, o a treia care-mi oferă o idee mai puțin decât a doua. E timpul să mă opresc, virtuțile băuturii par să se împuțineze. E clar că adevărul pe care-l căutam nu e în ea, ci în mine. Băutura doar l-a trezit, dar nu-l cunoaște și nu poate decât să repete indefinit, cu din ce în ce mai puțină forță, aceeași mărturie pe care nu știu să o interpretez și pe care vreau cel puțin să i-o pot cere din nou și să o regăsesc intactă, la dispoziția mea, imediat, pentru o clarificare decisivă. Pun ceașca pe masă și mă-ntorc către spiritul meu. În el trebuie să găsesc adevărul. Dar cum? Gravă incertitudine, de fiecare dată când spiritul se simte depășit de sine însuși; când el, căutătorul, devine tărâmul întunecat în care trebuie să caute și în care toate calitățile nu-i servesc la nimic. Să caute? Nu doar atât: să creeze. Se află în fața a ceva ce încă nu există și e ceva ce doar el poate realiza și apoi scoate la lumină.

„Teze și antiteze la Paris”, o emisiune despre Marcel Proust, 26 mai 1988
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:50:18 0:00

Și reîncep să mă întreb ce putea fi acea stare necunoscută care nu avea nicio dovadă logică, ci consta doar în evidența fericirii, a realității sale în fața căreia toate celelalte lucruri dispar. Merg înapoi cu gândul până în momentul în care am luat prima linguriță de ceai. Regăsesc aceeași stare, fără vreo clarificare. Îi cer spiritului meu un efort în plus, să aducă în prezent încă o dată senzația care-mi scapă. Și, pentru ca nimic să nu spulbere elanul cu care el va încerca să o refacă, îndepărtez orice obstacol, orice idee străină, îmi închid auzul și atenția la zgomotul camerei vecine. Dar, simțind că spiritul meu face eforturi fără a reuși, îl forțez de astă dată să perceapă elementele de distragere pe care i le refuzam, să se gândească la altceva, să încerce din nou, cu un efort suprem. Apoi golesc totul în jurul lui pentru a doua oară, îi pun iarăși în față savoarea încă recentă a primei înghițituri și simt tresărind în mine un ceva ce se mișcă, ar vrea să se ridice, e ceva ce va fi fost șters, ceva din adânc; nu știu ce e, dar urcă încet; simt rezistența și aud rumoarea distanțelor traversate.

Sigur, ceea ce palpită astfel în străfundurile mele trebuie să fie imaginea, amintirea vizuală care, legată de această savoare, încearcă să o urmeze până în conștiință. Dar e prea departe, prea confuză; abia dacă percep reflexia neutră în care se pierde insesizabilul vârtej de culori tremurânde; dar nu pot distinge forma, nu pot să-i cer acestui ceva, singurul interpret posibil, să-mi traducă mărturia egalei sale, a companioanei sale inseparabile, savoarea, nu pot să-i cer să-mi spună de care întâmplare particulară și de ce epocă e vorba.

Va ajunge oare până la suprafața conștiinței mele această amintire, vechea clipă pe care atracția unei clipe identice a venit de atât de departe să o cheme, să o incite, să o trezească în străfundul meu? Nu știu. Acum nu mai simt nimic, s-a oprit, poate a coborât la loc; cine știe dacă va mai urca vreodată la suprafață din noaptea ei? Trebuie să reîncep de zece ori, să mă aplec asupra amintirii. Și de fiecare dată lașitatea care ne îndepărtează de orice sarcină dificilă, de orice operă importantă, mă sfătuiește să las baltă totul, să-mi beau ceaiul gândindu-mă doar la necazurile mele, la dorințele legate de ziua de mâine care se lasă rumegate în gând fără nicio greutate.

Și dintr-odată amintirea a apărut. Gustul era acela al micii îmbucături de madlenă pe care duminica dimineața, la Combray (pentru că în acea zi nu ieșeam înainte de ora slujbei), când mergeam să o salut în camera ei, mătușa Léonie mi-o oferea după ce o înmuia în infuzia ei de ceai de ierburi sau de tei. Vederea micii madlene nu-mi reamintise nimic până ce nu o gustasem; poate pentru că, văzând adesea acele prăjituri de atunci încoace pe platourile cofetăriilor, fără să mănânc, imaginea lor părăsise zilele de la Combray și se legase de altele mai recente; poate pentru că nimic din acele amintiri abandonate de atâta vreme în afara memoriei nu supraviețuia, totul se descompusese; formele – și la fel cea a micii cochilii de patiserie, atât de generoasă și senzuală sub pliul ei sever și evlavios, – erau abolite sau, adormite, își pierduseră forța de expansiune care le-ar fi permis să se întoarcă în conștiință. Dar când nimic nu subzistă dintr-un trecut foarte îndepărtat, după moartea ființelor, după dispariția lucrurilor, doar ele, mai firave, dar mai vii, mai imateriale, mai persistente, mai fidele, mirosul și savoarea rămân încă mult timp, asemenea sufletelor, să-și reamintească, să aștepte, să spere pe ruinele tuturor lucrurilor, să ducă fără să cedeze, pe suprafața lor aproape impalpabilă, enorma construcție a amintirii.

Iar în momentul în care am recunoscut gustul de madlenă înmuiată în tei pe care mi-o oferea mătușa mea (deși nu știam încă și a trebuit să descopăr mai târziu de ce această amintire mă făcea atât de fericit), imediat vechea casă gri de la stradă în care se afla camera ei s-a așezat ca un decor de teatru peste micul pavilion construit pentru părinții mei pe locul lui (acest mic perete, singurul pe care-l văzusem); și odată cu casa, orașul, de dimineața și până seara și pe orice vreme, Piața în care eram trimis înainte de prânz, străzile pe care mergeam la cumpărături, cărările pe care mă plimbam dacă vremea era frumoasă. Și, ca în acel joc în care japonezii se amuză înmuind într-un bol de porțelan plin cu apă bucăți de hârtie până atunci indistincte care, abia scufundate, se întind, se îndoaie, se colorează, se diferențiază, devin flori, case, personaje solide și recognoscibile, la fel acum toate florile din grădina noastră și cele din parcul domnului Swann și nuferii de pe Vivonne, ca și oamenii din sat și locuințele lor mici și biserica și Combray și tot ce e în jurul lui, tot ce capătă formă și stare solidă a ieșit, cu oraș și cu grădini cu tot, din ceașca mea de ceai.”

Vezi comentarii

Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG