Habemus legatum !... Avem un Comisar șef (un dux legatus, cum ar veni în latina vaticană). Donald Tusk a anunțat în seara de marți propunerile Consiliului, după aproape trei zile de negocieri tensionate între cei 28 de lideri. Ele sunt:
1 Ministra germană a apărării Ursula von der Leyen ca președintă a Comisiei (în locul lui Jean-Claude Juncker);
2 Primul ministru al Belgiei Charles Michel – președinte al Consiliului (în locul lui Donald Tusk);
3 Ministrul spaniel de externe Josep Borrell ca șef al diplomației (în locul Federicăi Mogherini);
4 Președinta Fondului Monetar Internațional (FMI) Christine Lagarde în fruntea Băncii Centrale Europene (BCE, în locul lui Mario Draghi și înlăturând respectatul candidat german, președintele Bundesbank Jens Weidman).
Ce a câștigat Consiliul?
În primul rând, liderii pot arăta că din 4 posturi, 2 sunt acum potențial ocupate de femei. Cota auto-impusă și cerută în mod explicit de Emmanuel Macron este așadar asigurată.
Tot Macron are între cei 4 propuși – 3 care îi sunt apropiați sau câștigați deja: premierul Belgiei Charles Michel, în fruntea Consiliului, este un liberal francofon Belgian, deci membru al Renew Europe; Christine Lagarde e franțuzoaică, iar Josep Borell vine din Spania, țara partenerului pro-european al lui Macron Pedro Sanchez.
Angela Merkel câștigă pentru o femeie din partidul său șefia Comisiei, cea mai puternică funcție din UE și scapă de nesuferitul candidat PPE, bavarezul Manfred Weber, pe care nici ea nu-l dorea.
Împărțirea pe partide: PPE primește două locuri (ambele femei, von der Leyen și Lagarde); socialiștii îl au pe Borell, iar liberalii pe Louis Michel.
Esticii, cei patru din Grupul de la Vișegrad și Bulgaria, ar trebui să fie mulțumiți, pentru că au făcut totul ca să îl blocheze pe Frans Timmermans.
Angajamentul european: toți cei patru au un traseu pro-european impecabil, von der Leyen vorbind chiar în trecut cu entuziasm despre o Europă federală, practic o formă de State Unite ale Europei.
Calități profesionale: Dintre cei propuși, de departe cel mai capabil și cea mai judicioasă propunere se arată a fi premierul Belgiei Charles Michel. Șef al partidului liberal francofon, el a reușit să mențină o coaliție improbabilă din 2014 încoace, o coaliție de dreapta în care intră până și separatiștii flamanzi din N-VA (Nieuw-Vlaamse Alliantie). Negociator înnăscut, el este exemplul perfect al politicianului specializat în arta compromisului de care este nevoie în postul de președinte al Consiliului. De altfel, primul președinte al Consiliului, înainte lui Donald Tusk, a fost tot un premier belgian, Herman Van Rompuy. Este un aforism banal în instituțiile europene că cine poate conduce Belgia, cu toate tensiunile sale comunitare interne, poate conduce și Europa.
Problemele
Ele sunt foarte multe și mari, pornind de la caracterul pripit și de ultimă oră al numirilor. Nu este deloc sigur că europarlamentarii răzvrătiți vor fi de acord cu numirile. Ursula von der Leyen este considerată un politician slab, e acuzată că și-ar fi plagiat doctoratul, că a fost un prost ministru al apărării (Germania stă mult în urma majorității țărilor din NATO în chestiunea bugetului armatei) și că a fost și un prost gestionar, ba chiar că a angajat în condiții ciudate două firme de consulting: McKinsey și Accenture.
Christine Lagarde e într-o situație și mai dificilă. Venind în fruntea FMI în urma nefericitului său predecessor Dominique Strauss-Kahn, ea a fost condamnată pentru neglijență în cazul Tapie, în care, pe când ea era ministrul economiei, omul de afaceri Bernard Tapie a fost favorizat în dauna statului francez într-un proces. La fel, în fruntea FMI ea a avut cuvinte disprețuitoare pentru greci, ca populație, în momentul crizei economice.
Dar și mai greu de trecut, în Parlament, va fi numirea spaniolului Josep Borrell în fruntea diplomației UE (postul de Înalt Reprezentant, echivalentul unui ministru de externe al UE). Țara lui Borrell, Spania, e una din cele cinci din UE care nu recunosc independența Kosovo (alături de România, Grecia, Cipru și Slovacia). In această calitate, este greu de văzut cu ce autoritate va veghea el asupra negocierilor dintre Serbia și Kosovo astfel încât Belgradul să recunoască independența fostei provincii populate majoritar de albanezi, așa cum îi cere UE pentru a putea începe negocierile de aderare.
Dar, oricum, orice extindere a UE în Balcani este exclusă pentru viitorul apropiat. Atitudinea refractară și poziția de blocaj a țărilor est-europene (Bulgaria, România și cele patru de la Vișegrad) i-a lecuit pe occidentali pentru multă vreme de dorința de a primi noi membri.
E așteptată acum reacția Parlamentului European, care miercuri 3 iulie își va alege președintele... ținând cont și de celelalte patru posturi propuse de Consiliu, pe care Parlamentul e liber să le accepte sau nu. Lupta în culise abia începe!
