Radu Jude, intrat anul acesta cu filmul său „Aferim!” în competiţia pentru Ursul de Aur - sau de Argint – a surprins publicul cu o creaţie în alb-negru.
Titlul celui de-al treilea lung metraj al lui Jude (după, „Cea mai fericită fată din lume”, din 2009, şi „Toată lumea din familia noastră”, din 2012 - ambele proiectate tot la Berlin) este o curiozitate lingvistică. Acest titlu are la bază un cuvînt ieşit din vocabularul uzual şi provine din limba turcă. Cuvîntul folosit mai ales în Ţara Românească echivalează cu expresia actuală „foarte bine” sau „bravo!“ Titlul ciudat însă are menirea să ne aducă aminte de o lume apusă, tot aşa şi o sumedenie de cuvinte arhaice şi dialectale folosite de actori, precum s-a subliniat şi în cursul conferinţei de presă.
Acţiunea se petrece în prima jumătate a secolului XIX, tocmai în Ţara Românească scufundată încă în obscurantism medieval, unde cea mai defavorizată categorie socială sunt romii – ţiganii robi, legaţi de glie şi supuşi abuzurilor clasei boiereşti.
Filmul începe cu un dialog (livresc!), împrumutat din celebra scriere a lui Ion Ghica „Din vremea lui Caragea”, în care un zapciu (în trecut un soi de jandarm al unei plăşi, interpretat de Teodor Corban), însoţit de fiul său, evocă întîmplările legate de epidemia de ciumă care a lovit ţara. Cei doi sunt în căutarea unui rob ţigan, Carfin (jucat de Cuzin Toma) care a fugit de pe moşia unui boier.
Acţiunea de căutare a fugarului este transformată de către Radu Jude într-un tablou al moravurilor din acea vreme.
Scena cheie este întîlnirea cu un preot (Alexandru Bindea) care într-o filipică improvizată ad-hoc le explică celor doi virtuţile românilor şi defectele celorlalte naţionalităţi.
Analogiile cu o serie de prejudecăţi clerical-etnocentriste care au supravieţuit pînă-n ziua de astăzi se regăsesc în potopul de explicaţii rasiste şi antisemite ale preotului respectiv, presărate cu arhaisme expresive. Preferinţa lui Jude pentru un limbaj colorat şi strident, pe alocuri excesiv prin reproducerea unor înjurături şi vulgarităţi populare, s-a remarcat şi în primele sale două filme.
În „Aferim”, realizatorul uzează din plin de citate ironice, împrumutate din genul filmelor western, plasîndu-le discret pe ecran (însă fără a se lăsa tentat de modele protocroniste create de autohtonistul militant Sergiu Nicolaescu sau figuri ca Mărgelatu).
Povestea din film se termină cu prinderea şi pedepsirea robului care, de fapt, fusese ibovnicul nevestei boierului, şi care fugise de pe moşie pentru a nu suporta consecinţele.
Deşi Radu Jude şi-a propus să tematizeze situaţia romilor, tocmai ei apar în film doar ca figuri decorative. (O jurnalistă a vorbit, după proiectarea filmului, la conferinţa de presă, despre romii ca simpli statişti – adică figuranţi.) Această abordare se află în contradicţie cu intenţia primară, bună, a realizatorului care s-a lăsat prins de fascinaţia arhaicului şi de farmecul, totuşi secundar, al patinei unei epoci îndepărtate, celebrată în imagini frumoase, potenţate de folclorul lăutăresc.
Meritul lui Radu Jude constă în aducerea în prim plan a problemei discriminării romilor (etichetaţi pe parcursul filmului cu apelativul peiorativ „cioroi”) şi a supravieţuirii clişeelor depreciative legate de această minoritate.
„Aferim!” cu siguranţă va fi citat în viitor, alături de alte filme care au abordat tema spinoasă a minorităţii rome, devenite deja clasice: „Am întîlnit şi ţigani fericiţi” / „Skupljaci perja”, realizat în 1967, în Iugoslavia, de Aleksandar Petrovici; „Șatra”, o producţie studiourilor Mosfilm, din 1975, a regizorului moldovean Emil Loteanu; „Timpul ţiganilor” / „Dom za vešanje” al regizorului sîrbo-bosniac Emir Kusturica din 1989; „Gadjo Dilo” / „Străinul nebun” al regizorului franco-algerian Tony Gatlif, din 1997; „Numai vîntul” / „Csak a szél” al regizorului ungar Bence Fliegauf din 2011; „Un episod din viaţa unui colector de fier vechi” al bosniacului Danis Tanovici, din 2013.
Omagiu adus lui Eisenstein
În programul principal al Berlinalei a avut loc şi premiera noului film al maestrului Peter Greenaway, „Eisenstein în Guanajuato”, cu Elmer Bäck în rolul legendarului cineast sovietic, Serghei Eisenstein („Greva”, 1925; „Crucișătorul Potemkin”, 1925; „Octombrie”, 1928; „Alexandr Nevskii, 1938; „Ivan cel Groaznic”, 1945-1958).
Peter Greenaway („The Cook the Thief His Wife & Her Lover – Bucătarul, hoţul, nevasta lui şi amantul ei”, 1989) ia ca punct de plecare pentru filmul său, călătoria din 1931 a lui Eisenstein în Mexic.
Acolo urma să facă un film („Que viva México”) pe care niciodată nu l-a terminat. Greenaway are o versiune proprie legată de şederea lui Eisenstein în Mexic, pe care o înscenează în stilul său inimitabil, creînd imagini opulente, inspirate din arta barocului care contrastează, respectiv completează sau corectează viziunile cinematografice ale regizorului sovietic.
Eisenstein din filmul lui Greenaway are tresăturile unui artist excentric şi conştient de talentul său de excepţie. Sărbătorit ca o vedetă în Mexic, protagonistul se ceartă cu sponsorul său american, scriitorul Upton Sinclair, şi îşi dă seama că este homosexual.
În Mexic începe să reflecteze asupra regimului stalinist, ceea ce este o explicaţie discret sugerată pentru eşecul filmului proiectat „Que viva México” (în care urma să fie tematizată revoluţia mexicană).
Filmul britanicului Greenaway este şi un omagiu adus marelui regizor care a influenţat cea de-a 7-a artă şi pe care l-a calificat în cursul conferinţei de presă, după proiectare, drept „figura paternă, ultimativă, a cinematografiei universale moderne”.
