În viața muzicală a Germaniei, la sfîrșitul lui aprilie, de cîțiva ani se desfășoară un eveniment care, deși puțin luat în seamă în paginile culturale ale marilor cotidiane, are o semnificație ce merită cu prisosință evidențiată. La Kronberg im Taunus, un orășel de lîngă Frankfurt, o mînă de muzicieni de elită și numeroși studenți ai lor îl celebrează pe violoncelistul și omul de cultură Mstislav (Slava) Rostropovici la 27 aprilie, data aniversară a morții sale.
Violoncelistul Slava Rostropovici a înființat în 1997 o Fundație cu numele său la Kronberg și a contribuit în mod fundamental la dezvoltarea Academiei de Muzică Kronberg într-o instituție de învățămînt superior muzical de mare prestigiu internațional.
Ceremoniile în memoria lui Rostropovici, „Întîlnire cu Slava”, se desfășoară de regulă în parcul din centrul orașului, în jurul bustului său, și au un program devenit treptat, de la data inițierii lor în 2008, un standard. Ele sînt deschise și încheiate pe muzica intonată de un cor de copii.
Președintele Fundației și al Academiei Kronberg, Raimund Trenkler, îi introduce pe protagoniștii evenimentului, în fiecare an o altă personalitate a vieții muzicale internaționale, compozitor sau interpret, după care unul din violonceliștii de marcă, profesori la Kronberg, intonează o piesă de Bach în memoria lui Slava Rostropovici.
De-alungul anilor, între vorbitori s-au aflat Otto Schilly, fostul ministru de interne al Germaniei, violoncelistul Julius Berger, compozitoarea Sofia Gubaidulina, compozitorul și clarinetistul Jörg Widmann, iar între soliștii ce au cîntat pentru Slava, pentru a aminti doar cîteva nume binecunoscute, David Geringas, Mischa Maisky, Natalia Gutman, Ivan Monighetti, Julius Berger, Frans Helmerson, Lluis Claret.
Anul acesta, „Întîlnirea cu Slava” a avut, s-ar putea spune, o miză cu totul specială; violoncelistul invitat să cînte a fost britanicul Steven Isserlis, a cărui familie a plecat la începutul veacului al XX-lea din Chișinău, iar autorul elogiului, excepțional, violonistul și profesorul Gidon Kremer, dincolo de imensa sa prezență muzicală, astăzi una din personalitățile cele mai articulate și angajate pe plan social și politic.
Pentru Gidon Kremer: „Slava Rostropovici a fost o personalitate nu numai ca muzician, ci în toată activitatea lui, în lupta pentru dreptate. Nu a fost singurul muzician care a dus o asemenea luptă; să-i amintim pe Pablo Casals, pe Yehudi Menuhin, pe Leonard Bernstein. Îmi amintesc de zilele în care a luat apărarea marelui om și scriitor Alexandr Soljenițîn, cînd a adresat guvernului rus o scrisoare deschisă în favoarea lui.”
„Mulți din prietenii lui de atunci, din anii 1970, au fost surprinși de această acțiune, a unui singur om împotriva unui stat, a unui regim, sau cel puțin împotriva ideologiei unui stat. La întrebarea cum de a avut curajul nu numai să scrie scrisoarea, dar și să o trimită, Slava Rostropovici a răspuns foarte simplu: „nu îmi e frică de nimic, numai că, [acum], pur și simplu, dorm mai bine.” Iar aceste cuvinte, „dorm mai bine”, mi-au sunat în urechi asemenea unor clopote de biserică. Erau acceptarea adevărului și, pentru meseria de muzician pe care o profesam, sunete pure, curate. Aceste sunete curate sînt adesea foarte greu de obținut, dar se pot obține după ore de exercițiu sau după căutarea de armonii superioare.”
Gidon Kremer și-a continuat elogiul pronunțat la Academia Kronberg insistînd: „Dacă faci un salt în trecut, cine în Rusia de astăzi, într-o Rusie altfel, dar și asemănătoare Uniunii Sovietice, mai îndrăznește să facă așa ceva, astfel de sunete împotriva unei puteri dominatoare, în favoarea celor ce au nevoie de apărare? Aproape nici un muzician din cei pe care îi cunosc - și cunosc muzicieni formidabili, dintre care unii au fost adesea la Kronberg - nu sînt gata să facă un asemenea pas. Ei cîntă mai mult cu statul, cu puterea, sînt ceea ce în Germania nu este necunoscut, niște conformiști [care urmează regimul], fiindcă este mai comod.”
„Dar Slava nu a ales niciodată comoditatea. El a mers pe drumul lui, adesea contradictoriu, dar de onoare pentru el însuși. A încercat să propagheze adevărul cu sunete, cîteodată cu cuvinte. A fost în multe un solitar și îmi amintesc de consecințele pe care le-a avut scrisoarea sa, nu a mai avut voie să cînte în Rusia, i s-au interzis concerte; și, totuși, a încercat mai departe să medieze. A cîntat din cînd în cînd, de trei ori pe zi, ca la cinema, Suite [pentru violoncel solo] de Bach la Baku, a dirijat Tosca la Vilnius, care era ceva mai departe de Moscova, și a încercat să-și dedice, în continuare, energia sa tineretului, printr-o Orchestră de studenți ai Coservatorului, cu care a interpretat „Patetica” lui Ceaikovski în Sala Conservatorului din Moscova. Acesta a fost concertul lui de rămas bun de la Rusia și, pe atunci, nimeni nu putea să prevadă că peste douăzeci de ani situația se va schimba și Slava Rostropovici va putea să se reîntoarcă.”
Mstislav Rostropovici și un ansamblu de violonceliști pe scena Kremlinului în 1961
În elogiul său remarcabil, Gidon Kremer amintea la Kronberg și două dintre întîlnirile lui emblematice cu Slava.
„Îmi aduc aminte de o întîlnire cu el la Stockholm și, mai tîrziu, la Berlin, în care l-am întrebat, mai mult sau mai puțin, ce să fac; trăiam încă în Uniunea Sovietică și mă luptam cu puteri întunecate, asemenea altor mulți colegi ai mei. Slava, în felul lui tipic, a vrut să mă încurajeze să părăsesc țara, aceasta fiind singura cale de dezvoltare pentru un artist. Iar la o cină mi-a spus ceva comic: «Tu nu înțelegi, nu poți să înțelegi - mă considera, probabil, mai prostuț - dacă eu cînt în Occident primesc pentru un concert zece mii de dolari și, știi tu, pentru zece mii de dolari, cînți și mult mai bine!»
Într-un fel cele spuse m-au distrat, dar, întors la hotel, mă gîndeam: ce chestii stupide poate să-mi spună! Nu vedeam nici o legătură între cîntat și bani. Vroiam doar să fiu liber, să cînt ce vreau și unde vreau. Gluma lui Slava avea însă un substrat, iar el încercase să mă pună pe un drum corect.
„Cîțiva ani mai tîrziu - a continuat Gidon Kremer - la o discuție cu el la Berlin, unde mă dusesem să îl întîlnesc, fiind aproape hotărît, dar ezitînd totuși să mă întorc la Moscova [...] mi-a spus:
«Ce îți imaginezi tu? Cu tigrul nu se joacă șah!» Iar această propoziție mi-a rămas în minte, cu toate că m-am întors atunci la Moscova și am jucat șah cu tigrul. Am avut nevoie de timp să înțeleg ce a spus. Astăzi stau și mă gîndesc cum politicienii din întreaga lume, inclusiv din Germania, încearcă să joace șah cu tigrul. Și mă gîndesc din nou la Slava, care a avut dreptate: cu tigrul nu trebuie să joci șah!
