Linkuri accesibilitate

Tribulațiile marelui compozitor, de la „Octombrie” roșu la „Babi Yar”


Dmitri Șostakovici în New York Times. 20 decembrie 1931

Până la finalul deceniului trei al secolului trecut, controlul lui Stalin asupra vieții artistice era complet. Sub „Plăieșul de la Kremlin”, cultura devenise docilul tovarăș de drum al Comitetului Central, chiar dacă nu întotdeauna fără luptă și fără victime.

Unii, precum scriitorul utopist Evgheni Zamiatin, au reușit să mai apuce calea exilului. Alții, precum marea poetă Anna Ahmatova, au avut de îndurat atacuri personale și ostracizarea literară. A mai existat însă o categorie, ilustrată cel mai bine de Dmitri Șostakovici (1906–1975), a celor care au fost amenințați periodic și au supraviețuit (și compus) făcând anumite concesii. Mesajul oficial era limpede, cei care nu se conformează nu pot crea și s-ar putea să nici nu poată trăi.

Asemeni lui Eisenstein, care avusese propriile sale trepidații cu Stalin legat de Ivan cel Groaznic, sau de Vladimir Maiakovski, care s-a împușcat singur în 1930, Șostakovici părea un candidat puțin probabil pentru o epurare. Și el fusese un entuziast susținător al Revoluției, în fazele ei inițiale, și, după prima sa Simfonie—cu premiera în 1925, pe când era încă student la Conservator—, devenise feblețea establishmentului cultural sovietic.

Cea de-a doua simfonie (1927), subintitulată „Octombrie” și comemorând Revoluția bolșevică, a fost urmată la scurt timp de o a treia (1930), celebrând ziua internațională a muncitorilor.

În paralel, însă, Șostakovici începuse să dezvolte un stil muzical inovator. Așa cum scriam cândva aici, într-un text intitulat Arta și timpul, opera Lady Macbeth din regiunea Mtsensk, deși inițial aclamată, și-a dobândit „proasta” reputație abia după ce a fost înfierată în Pravda (1936).

„Gălăgie în loc de muzică” se intitula vituperantul articol care avea să-l arunce pe Șostakovici, de atunci încolo, într-o perpetuă stare de alertă și teamă. Editorialul Pravda, deși nesemnat, se credea a fi fost scris de Stalin însuși. Acuzația de formalism era evidentă, dar ea făcea mai mult decât atât: rescria regulile compoziționale. Pravda avertiza, de altfel, că lucrurile pot sfârși foarte prost pentru artistul deviant. Așa cum mărturisea chiar Șostakovici în memoriile sale, „treaba asta era prea mult pentru un singur om”.

Au început să cadă capete în jurul său, pe măsură ce epurarea stalinistă își continua neabătută demonicul marș. S-a salvat doar devenind mascota puterii sovietice, forțat să meargă, sub supraveghere, să reprezinte Uniunea Sovietică în America, să citească acolo discursuri pe care nu le-a scris, contrare gândurilor sale, forțat să citească denunțuri la adresa altor muzicieni sau să semneze articole anti-americane în Pravda, la întoarcere. Sunt doar câteva din compromisurile pe care a trebuit să le accepte așa încât operele sale să poată fi ascultate. Astfel încât să poată trăi, chiar și în acest climat opresiv, în permanentă stare de asediu existențial.

Șostakovici a fost obligat să devină un model sovietic, să accepte de trei ori Premiul Lenin și de șase ori pe cel botezat după Stalin. Refuzul de a înghiți broaștele râioase ale puterii îi era imposibil. Salvându-și pielea, o salva și pe a familie sale și își putea continua munca (deși nu pe de-a-ntregul, parte din operă rămânându-i interzisă pentru mult timp).

Apoi, tiranul a murit... fiind înlocuit cu Nikita Hrușciov, mai puțin periculos, dar mult mai insidios. Șostakovici continuă să fie trimis ca ambasador-mascotă al țării sale la demonstrații din străinătate. Julian Barnes a deconstruit remarcabil, în Zgomotul timpului, toate aceste rotițe ale unui sistem care l-a forțat pe compozitor, la un moment dat, să critice pozițiile unor Sartre, Bernard Shaw sau Picasso.

Merită insistat asupra faptului că epurările anti-formaliste ale perioadei staliniste l-au marcat profund pe Șostakovici, făcându-l să se teamă și de propria-i umbră. În orice caz, spre sfârșitul vieții sale, a mai apucat să se bucure de confirmarea poziției în panteonul cultural sovietic, iar ultimele trei simfonii au stat mărturie pentru un stil muzical reînnoit.

A treisprezecea, „Babi Yar” (performată și de Filarmonica din Berlin, zilele acestea, cu ocazia comemorării a 80 de ani de la funestul masacru nazist), cu al ei text de Evgheni Evtușenko veștejind antisemitismul rus și german deopotrivă, a fost auzită pentru prima oară în decembrie 1962, în pofida dezaprobării autorităților sovietice. Că și-a avut premiera și că a fost întâmpinată cu ropote de aplauze ar fi fost de neimaginat sub Stalin.

Implicațiile politice ale versurilor lui Evtușenko erau cât se poate de clare. Deși a treisprezecea simfonie a lui Șostakovici a fost permisă în reprezentații publice, nu a primit nicio recenzie în Pravda.

Ultimele două simfonii ale lui Șostakovici nu au fost politice în sensul obișnuit al termenului, ci au conținut elemente care erau în mod tradițional dezavuate de către autorități. A paisprezecea (1969), de pildă, reflectând obsesia lui pentru introspecție și moarte, se plasează la antipodul principiilor realismului și optimismului care ar fi trebuit să guverneze arta sovietică (iar poemele care însoțesc simfonia sunt aproape în întregime ne-ruse, contrar politicii oficiale).

Dezbaterea care contează astăzi în studiile despre Șostakovici este mai puțin despre ce-a făcut, cât despre ce-a simțit sau gândit în legătură cu acțiunile sale. Unul din autorii care au dezvoltat o adevărată obsesie șostakoviciană este și William T. Vollmann, care îi dedică bună parte din spiritul cărții Europe Central, considerându-l un mare umanist, și nu un tovarăș de drum al culturii sovietice oficiale.

Acest Șostakovici umanitar al „revizioniștilor” își are însă originile într-o iubire pentru oamenii care au suferit politic sub comunism, nu într-una pentru obiceiurile lor străvechi. Acolo unde Igor Stravinski s-a dus și a studiat basmele folcloristului Aleksandr Afanasiev și a învățat melodiile populare, Șostakovici a lipsit cu totul. El era un om din Leningrad, cu siguranță un orășean.

Este și motivul pentru care Vollmann nu-i atribuie lui Șostakovici vreo mare afecțiune pentru poporul sau pământul rus, ci ne creionează un compozitor înecat în alcool, copleșit de dragoste romantică și angoasă politică, cu o viață personală la fel de chinuită precum cea publică...

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG