O nouă rezoluție de condamnare a Rusiei este în curs la ONU, observă Le Soir, cotidianul francofon din Bruxelles. „În prima sesiune pe această temă, încolțită, Moscova și-a justificat acțiunile, căutând cu disperare o mână de susținători printre celelalte regimuri autoritare de pe planetă: Siria, China, Cuba, Iran, Coreea de Nord, Myanmar, Sudan, Venezuela, Nicaragua”, notează Le Soir.
Deocamdată, dincolo de prima rundă a negocierilor ruso-ucrainene, la granița bielorusă, încheiate fără rezultat, ziua de ieri a fost marcată de o serie de decizii spectaculoase, cum a fost intrarea în vigoare a interdicției parțiale impuse de Turcia trecerii navelor militare rusești prin Bosfor.
Cum o explică, la Londra, The Guardian, Turcia, care e membru în NATO, a luat această măsură deși depinde în bună parte de de Rusia, economic, dar și pentru gaz și turism, ba chiar cele două țări au avut o excelentă cooperare militară în Siria și în Libia.
Majoritatea ziarelor scriu însă și despre efectul rapid și deja devastator al sancțiunilor occidentale impuse Rusiei, analizele alternând narațiunile paralele: despre evoluțiile de pe front și despre cele economice.
Cum o subliniază Washington Post, în dimineața acestei a șasea zi de conflict, războiul intră într-o fază nouă, poate și mai primejdioasă. Primele zile au surprins pe toată lumea, într-atât armata rusă a dat exemplul neputinței tactice, neputându-și atinge obiectivele, dincolo de toate predicțiile unei înfrângeri rapide a forțelor ucrainene. Apoi, după ce vreme de ani de zile au evitat o confruntare directă cu Moscova, națiunile occidentale și-au îndreptat sancțiunile direct împotriva lui Vladimir Putin și a mai-marilor regimului, producând efecte economice devastatoare și rapide, ba chiar oferind pe față arme Ucrainei.
În Turcia, cotidianul pro-guvernamental Sabah scrie însă că în ciuda limitării regimului de trecere prin Dardanele și Bosfor al navelor militare, președintele Recep Tayyip Erdoğan caută să-și mențină relațiile atât cu Rusia cât și cu Ucraina, ba chiar Erdoğan a vorbit ieri la telefon cu autocratul Aleksandr Lukaşenko, căruia i-a dat asigurări că Turcia caută în continuare să medieze în conflict.
Marea Neagră are o situație juridică specială, încă de acum un secol, de la sfârșitul războiului care a dus la prăbușirea imperiului otoman. Situația este specială in primul rând prin aceea ca intrarea navală în Marea Neagră se face prin îngustul pasaj al Dardanelelor și Bosforului, traversând Istanbulul.
Dintre țările riverane ale Mării Negre, România, Bulgaria și Turcia sunt membri in NATO, in vreme ce Georgia și Ucraina sunt asociate cu NATO.
Convenția de la Montreux, un tratat din 1936 privind trecerea navelor militare prin Bosfor și Dardanele, stabileşte suveranitatea Turciei asupra strâmtorilor care leagă Mediterana de Marea Neagră. Conform Convenţiei, navelor țărilor neriverane li se permite să treacă prin strâmtori în timp de pace şi de război, însă trebuie să-i anunțe pe turci cu cel puțin 15 zile înainte.
In Turcia, Convenția de la Montreux a fost întotdeauna văzută ca un document sacru și nenegociabil, indiferent de natura guvernelor.
În toate ziarele, feluriți experți avertizează că orice pretenție cum că Rusia ar încerca să evite victimele civile pare să fi dispărut – Harkov (Harkiv) pare deja să se confrunte cu genul de devastare provocat de Rusia la Groznîi în timpul celui de-al doilea război cecen, sau în Alep, în războiul din Siria.
Deocamdată, pentru Moscova știrile nu sunt mult mai bune nici din partea Curții Penale Internaționale (CPI), care a anunțat că va deschide „o anchetă privind acuzațiile de crime împotriva umanității în cursul invadării Ucrainei de către Rusia”, relatează Politico. „Am decis să deschid o anchetă asupra situației cât mai curând posibil”, a declarat procurorul ICC Karim Khan.
Unii oficiali din țările NATO au dat de înțeles că ar susține chiar un conflict deschis cu Rusia. Ministra britanică de externe Liz Truss a declarat că sprijină drepturile cetățenilor europeni de a lupta voluntar pentru Ucraina, descriind o asemenea înrolare voluntară ca pe o bătălie pentru libertate (battle for freedom) „nu doar pentru Ucraina, ci pentru întreaga Europă”, în vreme ce generalul în retragere Philip Breedlove, fost comandant NATO, a cerut organizației să impună o zonă de excludere a zborurilor (no-fly zone) deasupra Ucrainei.
Libération analizează sub toate unghiurile posibile amenințarea nucleară repetată (și formulată nici măcar voalat) de Putin: bluf sau pericol real?
O analiză similară găsim și în britanicul The Daily Telegraph. Puțini experți cred însă că suntem în pragul unui conflict nuclear direct. Dar chiar și posibilitatea redusă ca Rusia să folosească o armă nucleară mai mică, „tactică”, asupra Ucrainei îi tulbură pe unii analiști. „Folosirea uneia sau a mai multor arme nucleare tactice ar fi o încercare evidentă a lui Putin de a rupe unitatea Occidentului și de a testa reziliența țărilor din NATO”, scrie experta în armament nuclear Francesca Giovannini pentru Bulletin of the Atomic Scientists.
Poate că cea mai bună cheie pentru a înțelege funcționarea personalității autocratului în derivă de la Kremlin este cea propusă în Washington Post, una psihanalitică, extrasă dintr-o narațiune oferită chiar de Putin: refuzul lui total de a da înapoi își poate avea explicația într-o amintire narată chiar de el, Putin, despre cum a fugărit odată un șobolan în colțul unei scări, în blocul sovietic din Leningrad unde trăia familia lui: — „Nu avea unde să mai fugă. Așa că s-a încordat și s-a aruncat asupra mea. Am fost surprins și speriat. Deodată, șobolanul mă ataca pe mine”, a povestit Putin într-o carte de interviuri publicată pentru prima oară în anul 2000.
A fost o experiență formativă pentru viitorul lider, cum a rezumat-o chiar el: o „lecție rapidă, dar învățată pentru totdeauna despre ce înseamnă să fii încolțit”, a explicat Putin.
Le Monde se ocupă de situația candidaților dreptei extreme în alegerile prezidențiale franceze de luna viitoare, Marine Le Pen și Eric Zemmour, care nu doar că și-au arătat în mod public și repetat simpatia pentru Putin, dar au și insistat de multe ori că NATO ar trebui să fie dizolvat ca instituție.
În Rusia, site-urile principalelor ziare de opoziție, precum Kommersant, sunt, în continuare, la fel de greu accesibile, sau chiar blocate. Novaia Gazeta este accesibil, însă unele articole sunt suprimate imediat de cenzură, de către organul de control al internetului numit Roskomnadzor, despre care am mai scris aici și aici.
Novaia Gazeta, în primul rând, fidelă reputației sale de principal ziar de opoziție, publică nume de soldați ruși morți, cu istorii individuale, avertizându-și cititorii: «Nu cunoaștem pierderile reale suferite de armata rusă în Ucraina. Surse diferite oferă cifre variate, dar toate sunt cumplite și nu există nicio confirmare sau infirmare din partea Ministerului rus al Apărării. Și nu a trecut nici măcar o săptămână de la începutul „operațiunii speciale» [cum dorește Putin să fie numită intervenția în Ucraina].
Este titlul unei analize din The Atlantic, care constată că „în aceste zile de război și incertitudini, faptul că un evreu a ajuns să reprezinte spiritul de luptă al Ucrainei oferă un tip de speranță cu totul special”.
Este un alt tip de narațiune, cu o simbolică pe care o credeam pierdută după marile catastrofe ale sec. XX.
Deocamdată, însă, dincolo de eroismul lui Zelenski și al unei majorități a ucrainenilor, fotografii din satelit arată că o coloană de trupe și blindate rusești care se întinde pe nu mai puțin de 60 km se îndreaptă în această dimineață spre Kiev.
În numărul său pe luna martie, apărut astăzi, revista lunară Le Monde Diplomatique (care nu are nimic în comun cu cotidianul Le Monde) oferă un întreg studiu despre “nevoia de narațiune” în politică astăzi.
Ideea este că ceea ce se credea a fi „sfârșitul ideologiilor”, odată cu căderea comunismului, a fost înlocuit de teorii precum acel «Grand remplacement», care fantasmează despre o înlocuire lentă și deliberată a rasei albe de către imigranți asiatici — mai ales musulmani —; sau a fost înlocuit de teorii neconvingătoare cum a fost cea a lui Francis Fukuyama, cel care s-a înșelat magistral cu teoria sa din cartea Sfârșitul Istoriei, The End of History and the Last Man (1992).
În eseul acela scris în grabă imediat după căderea Zidului Berlinului și a comunismului, Fukuyama relua interpretarea lui Hegel datorată lui Alexandre Kojève, teoria pop a „sfârșitului istoriei”. Ideea era așadar că odată cu victoria liberalismului occidental, atunci la cumpăna anilor 1989-1990, se anunța o eră de prosperitate și de răspândire pe întreaga planetă a democrației liberale vestice, bazată pe capitalism luminat și binevoitor și respectarea universală a drepturilor omului.
În loc de asta, cum o vedem azi în plină catastrofă economică și sanitară mondială, războaie în Europa (Ucraina), ascensiunea Chinei și ororile și fanatismul din multe părți ale lumii musulmane, ajungem să credem mai degrabă în prezicerea atribuită (chiar dacă se pare că fals) lui Malraux: „Secolul al XXI-lea va fi religios, sau nu va fi deloc“, mai degrabă decât în naivul optimism de acum trei decenii al lui Fukuyama, care ne prezicea bunăstarea eternă adusă de „sfârșitul istoriei”.
În sfârșit, de la șobolanul lui Putin la șoarecele zburător: Libération analizează ultimul film al francizei Batman, cu Robert Pattinson în rolul răzbunătorului om-liliac.
O «fabulă psihanalitică a capitalismului în versiune grunge», despre care Libération scrie aprobator că „orelor întunecate” ale istoriei le răspunde ecoul orelor întunecate ale filmelor, concurând cu lumea angoasei și a întunericului, aceasta e regula narativă a cinematografiei. „Cu acest nou Batman, stăm lipiți pe scaun trei ore în întuneric, apoi ieșim afară, la aer, și deodată ne liniștim, căci afară e și mai rău”.
