„Aici este fratele meu, aici este nepotul meu...”
Mohammed Rafi își prezintă familia din Afganistan răsfoind un album cu poze. El s-a născut acum 67 de ani în Kabul, într-o familie ce nu ducea lipsuri.
Tata avea meseria de giuvaiergiu, iar mama era pasionată de textile. Totuși a trebuit să-și abandoneze îndeletnicirea pentru a avea grijă de cei opt copii. Astăzi au mai rămas în viață doar șase. Mohammed Rafi este singurul care a plecat din Afganistan. Ceilalți au rămas în țară. Îl întreb dacă ține legătura cu rudele în aceste vremuri incerte?
„Datorită telefoanelor mobile putem să ne auzim în prezent. Noi vorbim foarte puțin. Recent mi-au spus că nu există niciun pericol pentru ei și că pot merge liber pe străzi. Însă a doua zi am aflat că 80 de oameni din regiune au fost răniți și internați în spital. Deci, azi ești bine, însă nu poți ști mâine ce va fi. Informație oficială nu există, ea circulă de la om la om. Noaptea se aud împușcături, doar că nimeni nu știe cine și în care parte se trage.”
Mohammed Rafi a venit pentru prima dată în R. Moldova în 1980. Era membru al Partidului Democratic al Poporului, așa-și ziceau comuniștii, prin urmare, formațiunea l-a trimis să-și facă studiile într-o țară sovietică.
„Primele cuvinte în limba română pe care le-am învățat au fost Bună dimineața. Era anul 1980. Am studiat până în 1986 la Universitatea de economie, pentru că în Kabul am făcut o școală specială de business. Când învățam aici am înțeles că oamenii sunt cu adevărat liberi în drepturi. Aici am avut dreptul la alegere. Poți singur decide unde vrei să înveți, să trăiești.”
A plecat înapoi în Afganistan. După retragerea trupelor sovietice țara era în incertitudine. Atunci a hotărât să revină la Chișinău. Era începutul anilor ’90, când R. Moldova pășea pe calea independenței. În acei ani, talibanii din Afganistan dădeau primele semne că vor să preia puterea. Mohammed Rafi nu are cele mai bune amintiri din acele vremuri:
„Mă întrebați ce emoții am față de actualii talibani? Păi, vă dau un exemplu. În vremea când ei erau la putere, sora mea mergea pe stradă ținându-se de mână cu soțul ei. Au fost opriți, iar sora dusă la sectorul de poliție. I s-a încriminat că nu are dreptul să meargă pe stradă alături de bărbați străini. Nu aveau urechi să audă că, de fapt, sunt soț și soție, iar acasă îi așteaptă copiii. I-au fracturat atunci și o mână. Zilele trecute am auzit că revin aceste restricții în Afganistan, că femeile nu vor putea merge singure pe stradă. De ce? Păi, și femeia tot e om liber. Femeile și bărbații au drepturi egale!”
Astăzi privește cu tristețe la evenimentele din Afganistan. Își ține minte țara liberă, cu oameni ce puteau merge fără frică pe străzi, cel puțin în copilăria lui. Mohammed Rafi se arată nedumerit când în presa internațională citește articole în care se pune la îndoială utilitatea cheltuielilor pe care le-a suportat comunitatea internațională ca să încetățenească viața normală în patria sa:
Să ne ajutăm reciproc este o relație umană firească
„Statele Unite spun că au cheltuit miliarde în Afganistan. Când vorbim de viața oamenilor și despre drepturi, nu cred că este corect să ne gândim la bani. Să ne ajutăm reciproc este o relație umană firească. Nu ar trebui în asemenea situații să conteze rasa și credința oamenilor. De ce credeți că oamenii se aruncă astăzi sub roțile avioanelor? Pentru că le este frică de vremurile care vor veni. Pe timpuri nu exista justiție, oamenii erau pedepsiți fiind bătuți cu pietre sau chiar erau decapitați. Mă tem că Afganistanul s-a întors cu o sută de ani în urmă.”
În R. Moldova, Mohammed Rafi a crescut două fete alături de soția sa moldoveancă. Ambele sunt stabilite în Italia. Are și nepoți. El nicidecum nu crede că fiicele sale s-ar fi bucurat de aceleași drepturi de care se bucură astăzi într-o țară din Europa, dacă nu ar fi avut curajul să părăsească Afganistanul în urmă cu trei decenii.
