Comitetul Helsinki pentru drepturile omului din Norvegia a elaborat recent un raport în care analizează felul în care sunt provocările legate de drepturile omului în zonele gri ale Europei – Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Nagorno-Karabah și Crimeea. Caracterul nerecunoscut al acestor state deschide cale către abuzuri importante în domeniul drepturilor omului, se spune în studiul de 80 de pagini.
Printre concluziile studiului este faptul că actorii internaționali trebuie să facă mai multe pentru a susține activitatea organizațiilor neguvernamentale locale, a jurnaliștilor și a apărătorilor drepturilor omului, dar în același timp să încurajeze autoritățile de facto să nu închidă spațiul public și să nu limiteze activitatea ONG-urilor.
Al doilea lucru care se poate face este ușurarea accesului oamenilor din aceste regiuni la justiția Curții Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care acești nu au cum să-și obțină dreptatea acasă la ei, dar și sancționarea statelor participante în conflict care sunt de facto „patroni” ai regiunilor nerecunoscute sau ocupanți. „Comunitatea internațională trebuie să se asigure că acest subiect are un loc important în dialogul cu autoritățile de facto din teritoriile nerecunoscute”, se mai spune în recomandările raportului Comitetului Helsinki norvegian.
Capitolul despre drepturile omului în regiunea transnistreană a fost scris de directoarea Ziarului de Gardă, Alina Radu, pe care am întrebat-o (Lina Grâu a întrebat-o) care sunt principalele aspecte la care atrage atenția raportul.
Alina Radu: „Cel mai important este că e vorba despre niște conflicte regionale foarte vechi, conflicte de zeci de ani și în timp ce autoritățile statelor, susținute de instituțiile internaționale, încearcă să rezolve problema la nivel oficial, în spatele acestor decizii care trenează sunt oameni simpli. Deja avem generații de oameni care și-au trăit traiul într-un mod separat, într-o criză de informații, într-o criză de dezvoltare, într-o criză de comunicare. Și avem niște generații de oameni care, poate, înțeleg diferit lucrurile, care înțeleg diferit perspectivele, care la un moment dat pot deveni, să zicem așa, inamici unii cu alții, pentru că lucrurile nu sunt înțelese, atunci când există și o criză de comunicare.”
Europa Liberă: Se menționează des faptul că există probleme cu drepturile omului în aceste regiuni și că oamenii de acolo practic nu au la cine să apeleze. Care sunt principalele drepturi care sunt afectate în aceste zone și care afectează prezentul și viitorul oamenilor?
Alina Radu: „Este vorba la cele mai elementare drepturi – cum ar fi dreptul la educație, dreptul la cetățenie, dreptul la liberă circulație… Ce perspective de studii are un copil de acolo care a făcut, să zicem, școala moldovenească în limba moldovenească [cu grafie chirilică – n.red.] și atunci el nu cunoaște limba română sau limbile europene care să facă o universitate, o facultate în zona europeană. El poate să meargă doar în Rusia, având însă și acolo acces limitat la educație, în funcție de suportul financiar de care dispune.
Totodată, libera circulație – unde poate merge o persoană cu pașaport transnistrean? Nicăieri. Și atunci oamenii își rezolvă singuri, cumva, aceste probleme și unii dintre ei au câte 4-5 pașapoarte, adică 4-5 cetățenii. Cât de corect este asta? Cât de legal este asta? Pe ce cale obțin aceste pașapoarte? Deci, sunt niște lucruri care trebuie discutate.
E îmbucurător faptul că tot mai mulți cetățeni care consideră că le sunt încălcate drepturile în această regiune ajung că să beneficieze de justiție în instanțele europene pentru că nu pot beneficia de justiție echitabilă în această regiune. Nici Republica Moldova nu-i poate ajuta foarte mult să beneficieze de justiție, căci nu are instrumente de acțiune în această regiune. Pe când CEDO ia tot mai multe și mai multe decizii în favoarea cetățenilor cărora li s-au încălcat drepturile fie la studii, fie la securitate, fie la circulație etc. Deci, apar niște instrumente. Dar, iarăși, nu fiecare cetățean cu probleme poate ajunge fie la CEDO, fie la autoritățile Republicii Moldova ca să solicite ajutor.”
Nu poți să ieși în piața centrală din Tiraspol și să spui că nu ești de acord cu autoritățile, pentru că riști…
Europa Liberă: CEDO, este, într-adevăr, o ultimă instanță, dar de regulă durează foarte mult până plângerea urmează să fie examinată. Are comunitatea internațională alte pârghii pentru a influența situația în domeniul drepturilor omului în aceste regiuni? De exemplu, aceste rapoarte pe care le faceți, sau vizitele expertului ONU pentru drepturile omului Thomas Hammarberg în regiunea transnistreană – ce impact au aceste acțiuni?
Alina Radu: „Alte pârghii sunt sprijinul acordat de autoritățile europene unor organizații neguvernamentale de acolo, unor jurnaliști de acolo, unor jurnaliști sau ONG-uri de la Chişinău ca să comunice mai mult cu cetățenii despre situația de acolo. Pentru că un om care își cunoaște drepturile poate deja face un pas înainte ca să și le apere. Și cu cât mai mulși oameni își vor cunoaște drepturile și vor cunoaște unde se pot adresa, înseamnă un pas înainte pentru toată regiunea.
Există organizații care oferă consultanță nu pe drepturi politice – cu libertatea de expresie e mai complicat acolo, nu poți să ieși în piața centrală din Tiraspol și să spui că nu ești de acord cu autoritățile, pentru că riști. Dar văd tot mai multe acțiuni pe problema combaterii violenței asupra femeilor de exemplu, vedem tot mai multe acțiuni de protejare a drepturilor copiilor. Deci, informarea este o cale foarte importantă de a susține cetățenii de acolo.”
Europa Liberă: În capitolul pe care l-ați elaborat Dvs. referitor la regiunea transnistreană ați remarcat un aspect foarte interesant, în legătură apropo cu dreptul la libera circulație, că unii locuitori ai regiunii transnistrene au inclusiv câte cinci pașapoarte. În percepția Dvs. faptul că oamenii din regiune au început să circule în străinătate și să aibă acces la altfel de informații ajută cumva schimbarea mentalităților în aceste regiuni?
Când omul își face al doilea, al treilea, al patrulea sau al cincilea pașaport – ce simte acel om? Probabil, simte o mare neîncredere…
Alina Radu: „Este un salt enorm, eu consider. Pentru că omul care deține un singur pașaport crede în entitatea și în statalitate formațiunii teritoriale al cărei pașaport el o deține. Când omul își face al doilea, al treilea, al patrulea sau al cincilea pașaport – ce simte acest om? Probabil că simte o mare neîncredere în orice și el se transformă într-un simplu purtător de acte, doar ca să beneficieze de la acest stat puțin, de la celălalt stat puțin… Și primii care trebuie să-și pună întrebări cu privire la impactul acestui fenomen sunt cei care conduc această regiune.
Atunci când Republica Moldova a obținut niște succese și a obținut acest regim liberalizat de vize a fost, cred eu, un pas corect să li se ofere cetățenilor din regiunea transnistreană dreptul de a primi pașaport al Republicii Moldova, și din câte țin minte li se oferea și gratuit. Aici aș vrea să existe un act de echitate și să se ofere și cetățenilor de aici documentare gratuită. Dar e bine să se ofere tuturor cetățenilor sentimentul liberei circulații pentru că avem deja peste un milion al cetățenilor Republicii Moldova circulând în străinătate, în statele europene. Și chiar dacă foarte mulți au plecat și suferim de plecarea creierilor, beneficiile oricum sunt majore - vin remitențe, vin proiecte de dezvoltare, vin informații despre cum trebuie să fie un stat și vin oameni în vizită și povestesc istorii de bine.
Deci, e spre bine, pentru că exact așa și cetățenii din regiunea transnistreană revin acasă nu doar cu bani, ci revin acasă și cu sentimentul că există regiuni pe glob unde lucrurile funcționează, unde democrația este la ea acasă și de acolo putem învăță să facem ca oriunde să fie mai bine.”
Europa Liberă: Acest subiect al drepturilor omului în regiunea transnistreană este abordat practic doar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și de câteva ONG-uri de la Chişinău care îl aduc periodic în discuție. La nivelul autorităților am văzut mai puține semnale în acest sens. E loc pentru acest subiect în procesul oficial de negocieri, sau este prea sensibil pentru a putea fi abordat ca treaptă spre o soluție politică?
Alina Radu: „Subiectul acesta a fost închis în mod artificial pentru că timp de zeci de ani între cele două părți de pe ambele maluri ale Nistrului au existat businessuri la nivel oficial, dar intransparente. Și atunci când autoritățile se ocupă de afaceri cu gaze, cu energie electrică, cu exporturi de diferite materiale, de metale, de carne, de tot ce s-a putut vinde prin această zonă opacă, atunci drepturile omului au fost lăsate la o parte, ignorate și marginalizate.
Acum, este foarte complicat să începi acest dialog pentru că la masa de dialog toți participanții trebuie să fie receptivi la chestiunea drepturilor omului. Cât de receptivi sunt ei?Eu nu sunt sigură că pe ei îi interesează drepturile tuturor cetățenilor din zonă, mă tem că încă există un interes sporit pentru afacerile de grup, pentru menținerea opacității acestei regiuni. și atunci când vrei ca zona să fie opacă ca să poți face business de grup, poți să obții asta doar când cetățenii sunt speriați, sunt dezinformați, nedocumentați și nu înțeleg bine ce înseamnă dezvoltare și democrație.”
Europa Liberă: Și atunci, cum vedeți perspectiva și viitorul acestor procese? Vorbeați de niște generații care s-au schimbat între timp, care nu prea comunică între ele, despre aceste interese la nivel politic care domină în regiune. Și în acest context drepturile omului rămân ca un subiect-victimă în situația aceasta.
Alina Radu: „Nu poți să mergi acolo cu căruța cu democrație să o răstorni acolo în mijlocul orașului Tiraspol și să spui: „Poftim, serviciu, și schimbați-vă azi!”. Dacă la Chişinău ar exista căruța de democrație, dacă la Chişinău ar exista respect pentru drepturile tuturor, dezvoltare, drumuri cu adevărat bune, învățământ cu adevărat bun, respectarea drepturilor în justiție, combaterea vizibilă a corupției – oamenii nu sunt proști: ei ar veni să învețe, ei ar veni să înțeleagă, să transfere unele bune practici. Deci, dacă aici s-ar rezolva problemele fundamentale, am deveni o școală și un exemplu bun.
Pentru că de asta merg conaționalii noștri în Franța, în Italia, în Canada, în Statele Unite, în Marea Britanie – acolo e mai bine și ei merg să muncească, să învețe, să trăiască și să se bucure de niște valori. Haideți să facem Italia, Franța și Canada, toate împreună, în Republica Moldova și atunci cu siguranță de vor alipi și alți oameni, inclusiv cei care s-au separat.”
