Au rămas puține zile până la sfârșitul acestui an și putem spune că am intrat într-un fel de spațiu de trecere, în care privirea aruncată peste umăr, spre ce am trăit, e asaltată de griji legate de viitorul nostru proxim.
Încă mai așteptăm rezolvarea sau limpezirea unor chestiuni importante, cum ar fi capacitatea guvernului Chicu-Dodon de a asigura Republica Moldova cu gaze sau semnarea protocolului de la Bratislava – document pe care unii îl laudă, alții îl privesc ca pe o altă, primejdioasă, cedare a Chișinăului în fața regimului separatist de la Tiraspol –, dar e sigur că tot ce era mai important și semnificativ pe plan politic în 2019 s-a întâmplat deja.
Și ce s-a întâmplat am putea rezuma prin sintagma: „de la agonie la extaz și viceversa”. Prăbușirea regimului Plahotniuc, formarea coaliției provizorii PSRM-ACUM, care și-a propus dezoligarhizarea statului, demiterea executivului condus de Maia Sandu după doar 5 luni de guvernare, demitere precedată, ca un semn rău prevestitor, de înfrângerea lui Andrei Năstase în alegerile din capitală (când pentru prima dată Chișinăul a căzut în mâinile forțelor rusofile, de stânga), învestirea guvernului Chicu printr-o majoritate suspect de disciplinată PSRM-PD… – toate acestea au generat emoții, reacții, speranțe și dezamăgiri abrupte.
Răul încă mai câștigă runde importante în fața celor care își doresc un destin în libertate și democrație...
O primă concluzie pe marginea evoluțiilor din 2019 este că nici măcar în Republica Moldova nu există situații definitiv insolubile. Atâta timp cât avem un dram de democrație, atâta timp cât oamenii nu renunță să lupte, se va găsi o portiță de salvare. Răul nu mai este compact, ca pe timpul comunismului, ci discontinuu, fragmentat, incoerent. Răul încă mai câștigă runde importante în fața celor care își doresc un destin în libertate și democrație, pentru că exploatează frica, lașitatea, coruptibilitatea ființei umane, prin manipulare și dezinformare, prin agitarea vechilor sperietori ale propagandei. Dar oricât de nesigură e calea pe care pășim, șansele nu sunt pierdute.
O altă concluzie: în politică nu există alianțe pe termen lung decât între parteneri care împărtășesc aceleași valori și obiective politice, dar nici atunci nu e sigur; dovadă – dispersarea forțelor unioniste, unde se vede că magnetismul idealului național nu a putut înfrânge, cel puțin până acum, patimi și orgolii, ambiții și idiosincrazii personale. Tot aici am putea cita și regretabilele disensiuni mai recente dintre PAS și Platforma DA.
Alianța dintre proeuropeni și socialiști a început să se fisureze chiar a doua zi după fuga lui Plahotniuc, s-a erodat până când cel mai viclean dintre „parteneri”, cel cu scrupule mai puține și mult mai exersat în manevre de culise, l-am numit pe Dodon, a tras preșul de sub picioarele Blocului ACUM.
A treia concluzie: e foarte greu să construiești un consens în Republica Moldova. Suntem aici plasați la o răscruce de lumi, trăim simultan vârste istorice diferite, a nu ține seama de această realitate te poate costa scump. Avem o societate multiplu divizată, care răspunde la modele și repere divergente. Și există un strat social extins, o populație volatilă, lipsită de ancore identitare și valorice, sensibilă doar la interesul material, imediat.
O șansă pentru a construi un consens a părut să fie lupta împotriva corupției și pentru reforma justiției, întrucât, așa cum s-a spus poate prea optimist, toți moldovenii, indiferent de etnie și limbă, sunt însetați de dreptate. Dar ne-am convins că marja de manevră pe acest palier e foarte limitată, în lipsa unui sprijin parlamentar temeinic, a unei majorități care să susțină procesul de curățare și reconstrucție instituțională.
Actuala configurație din legislativ, care a permis inițial coaliția PSRM-ACUM, apoi și noua „înrudire” PSRM-PD, este rodul unei campanii electorale desfășurate în condițiile statului captiv al lui Plahotniuc, în condiții de flagrantă inechitate și de propagandă furibundă împotriva opoziției proeuropene. Pentru a schimba această situație ai nevoie de instituții independente, pe care însă nu le poți obține fără o majoritate solidă în parlament. Ne-am întors de unde am pornit. Când și cum se va sparge acest cerc vicios?
O altă concluzie, legată de precedenta: atâta timp cât rămânem în conul de umbră al Rusiei, iar prezența Occidentului este mai degrabă sporadică și condiționată, și implică un dificil efort de adecvare, Republica Moldova nu-și poate împlini vocația europeană.
Chiar dacă i-a mai pus surdină în ultimul timp, Igor Dodon nu ascunde că servește în continuare agenda rusească în Moldova. A vorbit despre planuri restauraționiste acum câteva zile, într-o emisiune televizată, referindu-se la introducerea în programa școlară a „limbii moldovenești” și a „istoriei Moldovei”, în locul Limbii Române și a Istoriei Românilor. „Noi nu renunțăm la poziția noastră, a spus prezidentul, dar trebuie să le faci pe toate la timpul lor. Scoți sabia din teacă atunci când ești sigur, scoți sabia și dai lovitura. Va veni timpul și vom face și această mișcare”.
Imediat ne aducem aminte de mai vechea promisiune a lui Dodon de a interzice mișcarea unionistă, dar și de gestul sfidător al colegilor săi socialiști, care rupeau demonstrativ, în plenul parlamentului, harta României interbelice, hartă ce cuprindea și teritoriile ocupate de Stalin în iunie 1940 și după război. Declarațiile agresive ale lui Dodon, cel chemat prin Constituție să fie un moderator, să fie „garantul păcii sociale”, instigă la o confruntare directă cu o parte importantă a electoratului care nu acceptă viziunea rusească asupra identității naționale a moldovenilor.
S-ar putea ca Dodon „să scoată sabia” și când va veni vorba de federalizarea Republicii Moldova...
S-ar putea ca Dodon „să scoată sabia” și când va veni vorba de federalizarea Republicii Moldova sau, cum i se mai spune azi eufemistic, „statut special”, „autonomie foarte puternică” pentru Transnistria și alți… „subiecți” ai statului moldovenesc. Ideea transpare deja în discursul noului ministru de externe de la Chișinău, Aurel Ciocoi, care sugerează o „neutralitate” nu doar față de NATO, ci în raport cu Occidentul în general. Adică o „reîntregire” cu Transnistria în schimbul renunțării la integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, ca singură soluție agreată de Rusia.
După demiterea guvernului Sandu apare tentația unei alternative pe dreapta și aici o concluzie la fel de importantă este să nu ne îmbătăm cu apă rece. Ieri a fost dat publicității un sondaj IMAS, desfășurat în intervalul 2-14 decembrie 2019, care relevă o sporire a opțiunilor unioniste până la 34%. Această creștere firească a unioniștilor, pe fundalul revanșei partidei proruse, n-ar trebui să încurajeze o lectură superficială a realității.
Unioniștii nu constituie un contingent distinct, inocent, separat de alegătorii proeuropeni, creditați în același sondaj IMAS cu 58%. Unioniștii n-au stat până acum deoparte, așteptând să fie „pețiți” de niște politicieni mai vrednici. O bună parte a moldovenilor cu viziuni proromânești, de fapt majoritatea, au sprijinit Blocul ACUM. Cine încearcă să facă o aritmetică mecanică, adunând 34% de unioniști cu 58% de proeuropeni, va obține tocmai 92%. Ar rămâne doar 8% de cetățeni cu opțiuni pro-est, când numărul lor e mult mai mare. Iată deci o imensă păcăleală!
Acestea fiind spuse, cea mai importantă temă de reflecție pentru 2020, când vom avea alegeri prezidențiale, va fi solidarizarea, formarea unei largi coaliții între forțele proeuropene și unioniste, cu identificarea unui candidat unic, capabil să-l învingă pe Dodon. În caz contrar vom pierde cu toții, ne vom fura singuri căciula. Și este, a fost până acum, „sportul” pe care moldovenii îl joacă cel mai bine!
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
