În ultimii 30 de ani s-au publicat nenumărate scrieri, articole, studii şi cărţi în care autorii s-au oprit asupra importanţei istorice a Europei libere. De o monografie obiectivă şi neutră, însă, încă nu s-a apucat nimeni.
Cea mai voluminoasă şi, pe bună dreptate, contestată lucrare este cea a lui Mihai Pelin, apărută în 1999 sub titlul: Operaţiunile „Meliţa“ şi „Eterul“. Istoria Europei libere prin documente de Securitate (Editura Albatros, Bucureşti, 1999).
Deşi Pelin a avut la îndemână documente de arhivă, astăzi accesibile şi cercetătorilor, demersul autorului avea două obiective principale. În primul rând, încerca să impună teza potrivit căreia Securitatea era o instituţie aproape autonomă care se opunea directivelor partidului, chiar sabotându-le. Cu scopul de a prezenta Securitatea din această perspectivă, autorul a încercat, în al doilea rând, să bagatelizeze acţiunile represive, multiple, ale poliţiei politice, descriindu-le drept ineficiente şi birocratice.
Volumul amintit este o încercare de prezentare a istoriei prin omisiuni evidente. De exemplu, în ceea ce priveşte rolul pe care l-au jucat agenţi eficienţi în acţiunile de penetrare a redacţiei române prin mijloace specifice serviciilor secrete. Cine a văzut numai dosarele pe care le-a folosit Pelin îşi poate da seama cu uşurinţă că Ivan Deneş (1928-2011), de pildă, a fost unul dintre cei mai abili agenţi folosiţi cu succes în acţiunile secrete. Pelin îl prezintă pe Deneş de parcă ar fi fost un simplu „obiectiv” şi nicidecum o rotiţă importantă a mecanismului coordonat de serviciul secret.
Dintr-o istorie nefardată a acestui capitol complex legat de Europa liberă nu poate lipsi un aspect prea puţin tematizat. Este vorba despre persoane care au acţionat independent şi voluntar contra Europei libere. Asta din diverse motive, subiective sau ideologice.
Nu avem în vedere persoane care au fost constrânse să articuleze critici sau să trimită redacţiei sau unor publicaţii străine scrisori de dezminţire a unor ştiri sau fapte despre care s-a relatat de la microfonul Europei libere.
Amintim aici un singur caz al unui scriitor supărat pe Europa liberă, fiindcă într-o emisiune fusese etichetat drept „neoproletcultist”. Numele poetului care până-n 1983 a scos două volume de poezii, astăzi, practic, nici măcar nu mai este amintit în dicţionarele contemporane consultate. Dintr-o adresă a Securităţii din Dolj, trimisă în iulie 1983, centralei (Direcţia I) la Bucureşti rezultă că Petre Ivancu „indignat” de faptul c-a fost criticat la Europa liberă a scris o poezie, intitulată: „Scrisoare deschisă pentru cartoforii de la Europa liberă”. Se mai spune că intenţionează s-o publice în revista Flacăra şi că în viitor va scrie „materiale prin care să contracareze propaganda duşmănoasă a postului de radio ‚Europa liberă’ la adresa ţării noastre.”
Din documentele consultate nu rezultă dacă autorul a publicat poezia sau dacă au fost trimise - poate chiar redacţiei din München - articole sau scrisori semnate de Ivancu.
Poezia, anexată adresei, constituie însă o mostră de propagandă interiorizată în care au fost sintetizate mai toate clişeele vehiculate în ultima fază a regimului naţional-comunist, ceauşist. Pe lîngă jigniri („epileptici”) şi insinuări (trădători), Ivancu recurge la metafore biblice, parcă inspirate direct din discursurile lui Nicolae Ceauşescu:
„[...] chiriaşi în trupul vostru, pentru treizeci de arginţi / triste stafii fără soartă, biete păsări migratoare / ŢARA e la noi acasă, voi de mult aţi putrezit [...]”.
S-ar putea spune că acest caz este unul marginal şi nesemnificativ. Imensa majoritate a dosarelor conţin însă informaţii legate de astfel de cazuri. Reconsiderarea critică s-a concentrat în ultimii ani doar asupra unor personaje publice vizibile, speculînd, deseori, senzaţionalul unor dezvăluiri. Mozaicul documentar, moştenit de la fosta Securitate, însă, este cu mult mai diversificat şi nu ar trebui ignorat într-o viitoare istorie a instituţiei represive legată de trecutul Europei libere care a împlinit 70 de ani.
