Le Monde calculează în această dimineață cifrele finale ale conferinței internaționale a donatorilor pentru Ucraina, organizată marți 13 decembrie la Paris: aproape 1 miliard de euro în donații promise Ucrainei.
„Ajutorul colectiv al donatorilor — 70 de guverne și organizații internaționale — depășește cele 800 de milioane de euro” cerute de Volodimir Zelenski, prin video, la deschiderea conferinței, a anunțat ministra de externe a Franței Catherine Colonna, în timpul unei conferințe de presă cu premierul ucrainean Denis Șmihal.
Ajutor pentru cinci sectoare civile: energie, apă, alimentație, sănătate și transport
Din acest miliard de euro, 415 milioane vor fi alocate sectorului energetic, 25 milioane pentru apă, 38 milioane pentru alimente, 17 milioane pentru sănătate, 22 pentru transport, restul nefiind încă ventilate, a precizat Colonna.
Dar pentru El País, în Spania, conferința a fost înainte de toate „o oportunitate pentru Emmanuel Macron de a-și arăta unitatea cu Zelenski, după câteva zile de mari neînțelegeri între Paris și Kiev”. Cotidianul madrilen amintește cum declarațiile recente ale președintelui francez, estimând «că în cazul unor negocieri de pace, ar trebui să se acorde „garanții de securitate” Rusiei», au iritat foarte mult autoritățile ucrainene.
«Qatargate»: sfârșitul “superiorității morale” a stângii?
Revelațiile privind scandalul de corupție din Parlamentul European găsesc un mare ecou în Italia.
Pe de o parte, presa conservatoare jubilează, își umple paginile cu articole batjocoritoare și denunță ipocrizia stângii. Pe de altă parte, ziarele progresiste se arată pline de pocăință și își umplu rubricile cu editoriale introspective. În Italia, scandalul «Qatargate», care a scos la iveală practicile corupte ale emiratului în culisele Parlamentului European, a devenit rapid o chestiune de politică internă.
Și din motive foarte întemeiate. Dacă principala inculpată rămâne Eva Kaili, fosta vice-președintă a Parlamentului European din partea socialiștilor greci, un număr foarte mare din cei arestați la Bruxelles, sau suspectați în contextul anchetei, sunt de naționalitate italiană și situați politic la stânga.
Este cazul fostului europarlamentar socialist Pier Antonio Panzeri (considerat figura centrală în toată afacerea) și al luiFrancesco Giorgi, asistentul parlamentar al deputatului socialist Andrea Cozzolino. Giorgi este de altfel iubitul grecoaicei Eva Kaili, destituită din funcția de vicepreședintă a Parlamentului pe 13 decembrie și aflată acum la închisoare în Bruxelles.
Italianul Niccolò Figà-Talamanca, aflat și el în arest preventiv, nu are vreo legătură directă cu socialiștii europeni, dar este secretar general al ONG-ului No Peace Without Justice, situat în partea stângă a spectrului politic.
“Stânga a trăit în mitul diversității sale”
Este verdictul cotidianului de dreapta Il Giornale, de tendință berlusconiană, populistă. care pune titlul: «Superioritatea morală a stângii — sfârșitul unei minciuni».
Il Giornale îl citează pe Comisarul european al Italiei, Paolo Gentiloni, fost șef al Partidului Democrat de centru-stânga, care admite: „Cred că stânga vede acum cum comportamentul corupt nu este apanajul dreptei sau deodată al stângii în sine. Corupții sunt și de dreapta și de stânga».
La Bruxelles, La Libre Belgique informează în această dimineață că Eva Kaili a declarat, prin avocatul ei, că nu cunoaște originea sacilor de bani găsiți la domiciliul ei și că va lupta pentru a-și curăța numele de acuzații.
Cu ce se confruntă militarii francezi desfășurați în România
Armata franceză se confruntă cu o adevărată provocare logistică în România, scrie Le Monde: «Cum să culci și să hrănești mai mult de o mie de soldați într-un loc fără apă și electricitate, departe de orice localitate și fără vreo clădire în care să se adăpostească? Aceasta este provocarea logistică cu care se confruntă armata franceză la Cincu, în România, unde mai multe regimente franceze au fost trimise după atacul asupra Ucrainei de către Rusia, pentru a întări apărarea flancului estic al Alianței Atlantice.
Tabăra românească de la Cincu, care găzduiește trupele franceze, nu dispune de infrastructura elementară pentru a găzdui atât de mulți militari și echipamente.»
Inițial, francezii trebuiau instalați lângă Constanța, la Kogălniceanu, unde se află deja 3.000 de soldați americani, dar acolo nu era pur și simplu loc pentru atâta lume. Așa încât au fost trimiși în Transilvania, la Cincu, unde există un teren de antrenament de 50 km pătrați. Teoretic — un poligon de exerciții militare ideal pentru vehiculele blindate franceze, care pot practica acolo tirul real.
Șase camioane-cisternă cu apă în fiecare zi
Principala problemă? Folosită doar ocazional de armata română, tabăra militară Getica din Cincu nu dispune nici ea de infrastructura necesară pentru a găzdui atât de mulți militari și echipament. Un factor agravant: francezii au fost nevoiți să se instaleze la înălțime, pe un deal pe care l-au nivelat parțial, pentru a avea spațiul necesar celor 250 de vehicule ale lor, printre care și treisprezece tancuri Leclerc de 54 de tone.
După ce au dormit o vreme în corturi, militarii francezi s-au mutat din vară în niște containere mari dotate cu camere și toalete. Aproape 300 de asemenea containere au fost aduse din Franța, dar mai ales din Mali, unde fuseseră folosite de contingentele operațiunii franceze „Barkhane” împotriva jihadiștilor din Sahara.
Hrana e adusă de asemenea din Franța, cu camioanele, dar șefii contingentului speră să facă curând apel la economia locală. Problema cea mare rămâne însă apa. Tabăra nu este conectată la nicio rețea, așa încât șase autocisterne livrează zilnic trupelor 125 de metri cubi de apă, după ce s-a instalat și o stație mobilă de epurare “pentru a aduce apa la standardele franceze de sănătate”, mai stricte decât cele românești, scrie Le Monde.
De ce tancurile franceze nu pot merge pe șoselele germane
Le Monde mai scrisese deja în detaliu luna trecută despre tancurile franțuzești Leclerc desfășurate în România. La fel, la începutul lunii noiembrie, Libération explica în detaliu de ce tancurile franceze trimise în direcția României nu au putut merge pe șoselele germane, în vreme ce tancurilor americane li se permite.
Într-adevăr, transportul tancurilor Leclerc promise de Emmanuel Macron fusese întârziat luna trecută de un refuz al tranzitului rutier din partea Germaniei. Tancurile au ajuns până la urmă pe o cale mai lentă, cu trenul, în jurul datei de 10 noiembrie.
Explicația este simplă și foarte tehnică, legată de funcționarea birocrației germane. Libération a explicat: este vorba de faptul că legile rutiere din Germania prevăd că „sarcina maximă pe axă [axele mecanice transversale care leagă două roți], și anume 12 tone, nu trebuie depășite. Acest element al dreptului civil național se aplică și forțelor armate aliate”. Or, «Statele Unite, Marea Britanie și Germania transportă tancuri de luptă chiar mai grele [decât francezii] cu propriile lor remorci cu pat jos, însă în limita sarcinii pe osie autorizate (12 t)».
În schimb, în partea franceză, Statul Major recunoaște că „odată ce tancul Leclerc este încărcat, două osii ale lui TRM 700/100 [transportorul blindat capabil să transporte tancuri Leclerc] depășesc cele 12 tone” autorizate de reglementările germane. „Așadar, varianta feroviară a fost aleasă pentru transportarea până în România a tancurilor Leclerc”.
«Avatar 2» invadează Europa
Miercuri este și ziua în care noile filme ajung în sălile de cinema în țări precum Franța sau Belgia, dar și în mai toată Anglia, iar filmul zilei, al săptămânii, sau chiar al anului, este mult așteptatul «Avatar 2» (Avatar: The Way of Water) al lui James Cameron. Dincolo de numărul uriaș al fanilor, care păreau că așteaptă de o eternitate (primul Avatar datează de acum 13 ani, din 2009), patronii de săli de cinema mizează pe un asemenea film — și altele similare — pentru a reînvia un sector în plin declin economic.
Le Monde scrie de altfel că promovarea filmului, cu câteva zile înainte de lansarea sa în cinematografe pe 14 decembrie, a căpătat practic aerul unei afaceri de stat: proiecție ultrasecretă pentru presă la Paris, sub supravegherea unor bodyguarzi ce păreau ieșiți din Terminator și care au observat cu severitate sala timp de trei ore și douăzeci de minute, doar pentru a zădărnici orice indiciu de piraterie. Și au trebuit semnate înainte nenumărate hârtii și angajamente, o cascadă de documente, reînviind în mintea jurnaliștilor cele mai întunecate amintiri notariale.
Scrie Le Monde că: «nu știm câte episoade va avea Avatar – al treilea a fost deja filmat, al patrulea e scris —, continuarea depinzând de succesul celor anterioare. E limpede că această revenire coincide cu prăbușirea mondială a vizionărilor în săli, iar Disney, care a produs filmul – a vârât în asta un buget de 450 de milioane de dolari (427 de milioane de euro).»
Cronicarul din Libération scrie însă că a adorat filmul: o «fabulă împotriva imperialismului “ecocid”, care duce spectatorul dincolo de granițele cunoscute ale cinematografiei». Asta e surprinzător, cu atât mai mult cu cât primul Avatar nu se bucurase de favorurile ziarului.
Citim: «Primul contact cu filmul se învecinează cu o stare de ebrietate, cu o intoxicație a ochiului, care nu știe pe ce ar trebui să se concentreze. Ajungând la un nivel inimaginabil de hiperrealism, imaginile digitale stârnesc panică într-o retină înfierbântată de descoperirea că 3D poate fi acum de o claritate extraordinară, fără niciun sacrificiu în precizia imaginii. Departe de a fi anecdotică, utilizarea de către James Cameron a tehnologiei 3D caută mai puțin să amenajeze spațiul dintre ecran și privitor (făcând lucrurile să vină spre el sau să le scoată din ecran), cât să asigure profunzimea imaginii, invitând la uitare de sine și la fericire, la topire în decorurile luxuriante. La precizia extremă a imaginii se adaugă ciudățenia mișcărilor din Avatar 2, un film al cărui număr variabil de imagini pe secundă contribuie la crearea unor scene ce par străine de limbajul cinematografic știut. Dincolo de banalele 24 de imagini pe secundă, Cameron dezvoltă un soi de esperanto plastic, derivat în mare măsură din jocurile video, unde derularea în 48 până la 60 de imagini pe secundă devine norma.»
Peste ocean, The Atlantic scrie cu același entuziasm că «noul Avatar rușinează orice blockbuster modern».
Scepticism în The Guardian: „mama-spirit a planetei, Enya, leșină pe un sintetizator”
Ar mai trebui convinși însă și cei precum The Guardian, la Londra, care se întreaba încă din primăvară, simulând îngrijorarea, dacă nu cumva totuși Avatar 2 va fi o uriașă dezamăgire: „Privind trailer-ul pe un laptop ai o senzație ca atunci când cineva te obligă să-i inspectezi fotografiile din vacanță.”
Și ce trailer? „Un Na’vi sare într-un copac. Un fel de pasăre-șopârlă zboară peste apă. Niște personaje se bălăcesc în mare. Personajul lui Sam Worthington pare că se forțează din greu să nu tragă un vânt. Și, în afară de coloana sonoră – care este efectiv sunetul mamei-spirit a planetei, Enya, care leșină de plictiseală, căzând pe un sintetizator – cam atât.”
Uite cum stau lucrurile, continuă The Guardian, Avatar 1, care trebuia văzut în sală, cu niște ochelari speciali, s-a întâmplat acum multă vreme. Astăzi, milioane de oameni au să vadă filmul într-un computer, sau gratis pe Disney+, în loc să meargă într-o sală specială, închiriind ochelari 3D. „Și dacă cel mai bun lucru pe care îl are filmul se reduce la peisajele minunate care pot fi apreciate corespunzător doar prin ochelari 3D, atunci avem acolo o foarte mare problemă.”
