Linkuri accesibilitate

Prizonierii de război Centrali și internații civili în România, 1916-1918 (X)


Locul fostului lagăr Șipote, decembrie 2019

Șipote: memoria supraviețuitorilor, a locurilor și localnicilor

Unii dintre supraviețuitorii lagărului de la Șipote și-au relatat experiențele în rapoarte adresate autorităților politice și militare din țările lor, în 1918, sau în memorii publicate după încheierea conflictului. Prizonierii germani s-au simțit abandonați și apoi înșelați de către autoritățile imperiale. Au existat inclusiv polemici publice între acești supraviețuitori, pe de o parte, și Ministerul de Externe, respectiv Ministerul de Război al Germaniei. În vreme ce autoritățile Reichului pretindeau, în vara anului 1918, că pierderile între prizonierii germani din România se ridicau la cifre mai mici, supraviețuitorii susțineau că numărul morților fusese mult mai mare. Iar cazul lagărului de la Șipote era des invocat. Nu întâmplător, unele dintre lucrările memorialistice conțin formule tari, precum iadul de la Șipote, sau se referă la crime în masă.

Privire de pe drumul Șipote-Răuseni asupra monumentului de la Rediu-Răuseni, decembrie 2019
Privire de pe drumul Șipote-Răuseni asupra monumentului de la Rediu-Răuseni, decembrie 2019


În opinia memorialiștilor germani, ar fi fost vorba mai mult decât o simplă acțiune de retorsiune din partea autorităților române. Cei dintâi păreau să adopte un gen de explicație intenționalistă, să susțină intenția autorităților militare române de a-i ucide pe prizonierii germani dintr-o nedisimulată dorință de răzbunare. Gardienii români, inclusiv ofițerii, ar fi fost deosebit de brutali și la începutul lui 1917 și în vara aceluiași an, inclusiv cu militarii germani capturați în luptele din sudul Moldovei.

Gartner Károly, A Sipotei Golgotha: romániai rabmagyarok története, Budapest, 1932.
Gartner Károly, A Sipotei Golgotha: romániai rabmagyarok története, Budapest, 1932.

Sursele românești cunoscute în acest moment – și dispunem exclusiv de documente militare – nu confirmă această teorie a intenției de a-i distruge pe prizonieri. În schimb, și sursele românești și relatările neutre confirmă proasta administrație românească, în special în prima fază de funcționare a lagărului de la Șipote, cea mai critică, atunci când s-a înregistrat un număr uriaș de morți în rândul prizonierilor.

Cazul Șipote a fost mediatizat în presa din Germania, la începutul anului 1918, pornind tocmai de la scrisoarea lui Mackensen către Prezan. Faptul a fost sesizat și de ofițerii români prizonieri în Reich. În același timp, captivii români aflaseră și opiniile elvețiene, cu referire la situația de la Șipote în iarna 1917/1918, care era incomparabilă cu cea de la începutul anului 1917. Pentru românii aflați în captivitate părea de necrezut ca în România să se fi întâmplat cu prizonierii Centrali ceea ce ei considerau că se petrecuse doar cu prizonierii români în Germania.

Hans Krieger, Der Massenmord an deutschen und österr.-ung. Soldaten in der rumänischen Gefangenenhölle Sipote. Eine Klage und Anklage, München, 1920.
Hans Krieger, Der Massenmord an deutschen und österr.-ung. Soldaten in der rumänischen Gefangenenhölle Sipote. Eine Klage und Anklage, München, 1920.

La mai bine de un veac de la închiderea lagărului de la Șipote, localnicii nu știu prea multe despre ce s-a întâmplat atunci în apropierea localității lor. Faptul este de înțeles. Memoria oficială nu avusese niciun interes să insiste asupra existenței lagărului românesc, cu atât mai mult cu cât nu fusese nimic eroic acolo. Dimpotrivă, era vorba de un loc al suferinței adversarilor din Primul Război Mondial, așadar nu era un trecut „util” pentru comunitatea etno-națională românească. Comunitatea locală reține vag existența lagărului. Chiar și ceea ce știu unii localnici cel mai probabil reprezintă un import recent, o „reîmprospătare” a memoriei, rezultatul eforturilor făcute de câțiva oameni. Interesați de istoria locurilor, aceștia au dobândit despre acest trecut uitat anumite cunoștințe, prin eforturi personale, pe baza unor informații disparate, disponibile mai ales ca urmare a facilităților oferite de internet.

Monumentul de la Rediu-Răuseni

Istoricii care se ocupă de perioadele în care sursele scrise abundă le folosesc în primul rând pe acestea. Însă nu o fac exclusiv, altfel spus nu ignoră alte surse, vestigii ș.a.m.d. În cazul lagărului de la Șipote, sursele accesibile au fost preponderent cele scrise, documente oficiale și memorii. O investigație pe teren ne-a ajutat să înțelegem mai bine și să întregim istoria a ceea ce s-a întâmplat acolo în urmă cu un veac, iar măcar în mică parte și după aceea.

În ziua de 3 decembrie 2019, împreună cu doi colegi, Cătălin Botoșineanu și Claudiu-Lucian Topor, am făcut o vizită de documentare în comuna Șipote, județul Iași, și în comuna Răuseni, județul Botoșani. Cele două comune sunt vecine și acum, la fel cum erau și în urmă cu veac (când cea din urmă se nume Comândărești). Câțiva localnici ne-au furnizat informații utile pentru orientarea din teren. În mod special domnul Cristian Rotaru, interesat de trecutul zonei, s-a dovedit un neprețuit ghid. Era o zi destul de friguroasă, mohorâtă, pe câmpuri se așternuse un strat de zăpadă, vântul își făcea simțită prezența pe colinele din zonă. Gândul ne-a fugit la situația din prima iarnă petrecută de prizonierii Centrali ajunși la Șipote.

Privire dinspre locul La morminte spre locul fostului lagăr Șipote, decembrie 2019
Privire dinspre locul La morminte spre locul fostului lagăr Șipote, decembrie 2019

Locul în care s-a aflat fostul lagăr de la Șipote este ocupat astăzi în parte de Secția exterioară de psihiatrie a Institutului de Psihiatrie Socola, din Iași. Pe hărțile online, locul apare și sub numele de Spitalul Tabăra. În această zonă situată în nord-vestul comunei Șipote se ajunge pe un drum pietruit. Nu există nimic vizibil care să amintească de faptul că acolo s-a aflat cândva o tabără a Armatei Române, că mai apoi a fost un lagăr pentru prizonierii Centrali, cu atât mai puțin că atât de mulți dintre ei și-au găsit sfârșitul pe acele dealuri domoale. Toponimia ne-a spus însă ceva. De partea cealaltă a drumului se află un loc întins numit La morminte, acoperit în acel început de decembrie de un lan de porumb necules, parțial albit de zăpadă. Din raportarea la fostul loc al lagărului, din descrierile regăsite în diverse documente, plus din numele rămas în memoria localnicilor ne-a fost clar că acolo fuseseră îngropați prizonierii de război Centrali morți în anii 1916-1918. Locul din care se aducea apa pentru nevoile prizonierilor și pădurea din care se aprovizionau cu lemne erau în apropiere, de o parte și de alta a drumului spre Răuseni.

Monumentul de la Rediu-Răuseni, decembrie 2019
Monumentul de la Rediu-Răuseni, decembrie 2019

La câțiva kilometri distanță de locul fostului lagăr, de această dată în comuna Răuseni, am făcut o „descoperire”. Pe partea stângă a căii ferate Iași-Dângeni-Dorohoi, pe un deal din marginea satului Rediu, la aproximativ un kilometru de stația de cale ferată cu același nume și de râul Jijia, se află un monument vizibil din orice parte ai privi, și dinspre drumul județean care face legătura între Șipote și Răuseni, și dinspre calea ferată. În lipsa unui drum amenajat dinspre direcția noastră de mers, am fost nevoiți să urcăm o pantă abruptă, pentru a ajunge pe dealul pe care se află monumentul.

Potrivit unor surse, monumentul din satul Rediu, comuna Răuseni, a fost ridicat în perioada interbelică de către germani. Practic monumentul era în centrul unui cimitir, înconjurat cu un gard de beton. Exista aici și un osuar, care adăpostea, potrivit unor informații, osemintele câtorva mii de militari decedați, nu doar germani. Chiar dacă nu cunoșteau detalii în această privință, unii localnici au dedus că monumentul a fost construit de germani, cel puțin după soliditatea vizibilă încă la aproape un secol de la ridicare.

Partea inferioară a construcției este din beton, afectat de vreme și intemperii în apropierea solului, iar în partea superioară de piatră. După câteva simboluri – crucile sculptate pe cele patru laturi, precum și pictura de tip bisericesc-eroic din interior – monumentul pare să ofere probe solide că monumentul de la Rediu a fost ridicat de germani, cândva în perioada interbelică.

Monumentul de la Rediu-Rauseni, exterior, detaliu partea superioară, decembrie 2019
Monumentul de la Rediu-Rauseni, exterior, detaliu partea superioară, decembrie 2019

Ceea ce fusese inițial în vârful monumentului – probabil o cruce „germană” – căzuse cândva, iar în loc fusese pusă o cruce de tip local. Acum aceasta din urmă zăcea și ea prăbușită în zăpadă, în partea din spate a monumentului. Înăuntru era o coroană din flori de plastic, pe care scria „Onoare, recunoștință, respect/Omagiu eroilor neamului”. Cineva greșise locul de depunere a coroanei. Cel puțin dacă avem în vedere de către cine și pentru cine a fost conceput acest loc de aducere aminte.

După cum nota un jurnalist într-un cotidian ieșean, în urmă cu aproape două decenii copiii satului jucau fotbal cu țestele foștilor prizonieri. Un localnic ne-a spus că multă vreme studenții mediciniști din Iași au luat rămășițe din osuarul aflat sub monument, în vedere utilizării drept material didactic. Știința pășea triumfală peste o istorie uitată și peste o memorie care nu avea susținători în zonă. Poate tocmai pentru a nu mai putea intra nimeni în cripta aflată sub monument, cineva a turnat deasupra capacului de fier o placă subțire de beton. Vegetația sălbatică prosperă de o parte și de alta a monumentului. Gardul ridicat pentru a marca perimetrul cimitirului este și el o ruină. Recent, cineva a pus, de jur-împrejurul monumentului, la câțiva metri de acesta, o sfoară sprijinită în pari subțiri de lemn. Un fel de zid imaginar.

Monumentul de la Rediu-Rauseni, interior, detaliu partea superioară, decembrie 2019
Monumentul de la Rediu-Rauseni, interior, detaliu partea superioară, decembrie 2019


Nu există nicio inscripție care să menționeze ce este cu această construcție. Practic este vorba de un monument abandonat, de care nu se îngrijește nimeni. În acest moment nu se cunosc detalii despre modul în care s-a construit monumentul și care a fost statutul lui în România interbelică și în cea comunistă. Pe website-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, care se îngrijește de monumentele celor dispăruți în războaie, se menționează doar că în satul Rediu, comuna Răuseni, județul Botoșani, se află un „obelisc”. Nu sunt alte precizări publice, cum de altfel nu sunt nici în cazul celorlalte monumente amintite în listele întocmite cu monumentele de război din județele României. De asemenea, nu știm dacă autoritățile germane mai au în evidență acest monument ridicat cu resurse germane în urmă cu aproape un secol.

Monumentul de la Rediu-Rauseni, interior, detaliu intrare dreapta, decembrie 2019
Monumentul de la Rediu-Rauseni, interior, detaliu intrare dreapta, decembrie 2019

Cu siguranță monumentul de la Rediu-Răuseni ar merita o cercetare extinsă. Și pentru a acoperi golurile informaționale existente în acest moment, și pentru că monumentul se află acolo, pe un deal, vizibil pentru oricine trece prin zonă, și pentru că ar merita restaurat. La fel cum ar merita să fie restaurate, cum ar merita să fie îngrijite atâtea monumente care ne vorbesc despre oameni – români și germani, austrieci și turci, maghiari și ruși, bulgari și bosniaci – care și-au găsit sfârșitul în vremuri de violență politică extremă.

* Le mulțumesc pentru ajutorul oferit în documentare, inclusiv pe teren, la Șipote și Rediu-Răuseni, doamnei Monica Baba și domnilor Cristian Rotaru, Cătălin Botoșineanu și Claudiu-Lucian Topor.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG