O discuție amicală cu Radu Ioanid, a cărui ultimă carte – Mihai Botez. Trei schițe de portret. Documente – am semnalat-o
într-o rubrică anterioară, mi-a atras atenția asupra faptului că la începutul anului 1994 România se afla încă pe „lista țărilor ostile” Statelor Unite. Potrivit unui document desecretizat al FBI-ului, datat 6 aprilie 1994, și inclus în volumul apărut recent la Polirom, decizia scoaterii „în mod oficial” a României de pe această listă a fost semnată de procurorul-general al Statelor Unite la 17 martie 1994.
Pentru diplomația românească era o importantă victorie și, indiferent de ce acuze i s-au adus și i se mai aduc astăzi fostului disident Mihail Botez pentru acceptul de a reprezenta la aceea vreme în Statele Unite guvernul președintelui Ion Iliescu, succesul i s-a datorat lui personal, așa cum o atestă documentele declasificate publicate de Radu Ioanid.
România avea în anii 1993-1994 un statut incert. Departamentul de Stat american solicita ambasadei sale de la București detaliile și costurile misiunii ei de a susține – nu un stat ostil – ci un „stat în curs de tranziție spre democrație”. Cum se nota într-un alt document, după o întîlnire avută de diplomații americani cu Mihai Botez, în calitatea sa de șef al misiunii României la ONU, statutul ambiguu făcea ca în timp ce restricțiile de călătorie pentru membrii ambasadei de la Washington și cei ai Consulatului românesc de la New York să fi fost ridicate „de mult”, ele să fi rămas în vigoare pentru diplomații români de la ONU.
Raportul diplomatic semnat în octombrie 1993 de Madeleine Albright, în calitatea ei de șefă a misiunii americane la ONU, nota textual: „Botez și guvernul României sînt stînjeniți că guvernul SUA îi include în aceeași categorie cu Iranul, Cuba, Irakul și Libia” și se întreba în concluzie: „Dacă avem îngrijorări specifice pentru securitatea națională vis-a-vis de diplomații sau personalul român din SUA, nu ar trebui să ne ocupăm de acele îngrijorări sau acei indivizi în mod special? Sau, dacă vrem să trimitem un semnal politic puternic către București... nu există o manieră mai ușor de justificat de a o face?”
Întîlnirea amintită avusese loc la 1 octombrie 1993, iar Mihai Botez își pusese în joc întreaga capacitate de persuasiune declarîndu-le diplomaților americani că: „el convenise să accepte poziția de reprezentant permanent la New York cu condiția preliminară și înțelegerea că „dosarul misiunii va fi curățat”. Primise această asigurare atît din partea președintelui, cît și a șefului Serviciilor secrete ale guvernului României, [Ioan] Talpeș. În urma întîlnirilor dintre Talpeș și oficialii guvernului SUA din august, Talpeș a venit, evident, la New York și i-a spus lui Botez că acum se stabiliseră niște condiții pentru a permite unui grup al agențiilor guvernului SUA să procedeze astfel încît restricțiile să poată fi ridicate în curînd”. Spus în clar, șeful serviciilor secrete românești acceptase să-și retragă agenții descoperiți de partea americană.
Semnalul politic puternic sugerat de Madeleine Albright avea să urmeze, chiar dacă întîrziat, probabil din cauza crizei și războaielor iugoslave. El venea în februarie 1995 – detaliat într-un alt document din seria celor declasificate la Washington, important pentru istoria relațiilor americano-române - și era prezentat drept „șase repere pe care guvernul României trebuie să le aplice pentru a impulsiona relațiile noastre bilaterale și a mări atenția pozitivă pentru România din partea guvernului SUA”.
Un document în care Mihai Botez era de acord că frustrările și „percepțiile lui Iliescu... sînt distorsionate”, una din ele fiind despre vizita oficială a lui Mircea Snegur la Washington, și care merită o discuție aparte...
