Alegerile prezidențiale din 2024 din Statele Unite se prefigurează ca un moment decisiv. Consecințele lor ar putea duce țara pe două căi foarte diferite - iar asta nu-i lasă indiferenți nici pe miliardarii americani.
De aceea, ei varsă milioane de dolari în așa-numite „comitete de acțiune politică superioare”, sau „super PAC-uri”, pentru influențarea unei curse cu consecințe semnificative pentru viitorul Curții Supreme și al NATO, printre altele. În același timp, mai mulți americani ca oricând donează între 5 și 200 de dolari pentru a susține candidații, un proces simplificat în ultimii ani grație telefonului mobil.
Cheltuielile pentru campaniile electorale din SUA au crescut de-a lungul anilor, și nu doar pentru cursa prezidențială. În cursele strânse pentru locuri cheie din Congres, candidații și partidele lor cheltuiesc milioane de dolari pentru fiecare alegere.
Cum a ajuns aici sistemul electoral ?
Cetățenii americani și rezidenții permanenți, cum ar fi deținătorii de „green card”-uri, pot dona până la 3.300 de dolari unui candidat/cursă. Cei sub 18 ani nu pot contribui nemijlocit la o campanie anume, dar pot dona unui partid. Cetățenii străini, pe de altă parte, nu au voie să doneze și sunt pedepsiți dacă o fac.
Deoarece cursele includ alegeri primare și generale, cetățenii și rezidenții permanenți pot dona un total de 6.600 de dolari unui candidat în timpul unui ciclu electoral. De asemenea, pot dona până la 10.000 de dolari pe an unui partid de stat și 41.300 de dolari unui partid național.
Majoritatea banilor proveniți de la persoane fizice vin din câteva zone urbane bogate, printre care New York City, Los Angeles, Washington, D.C. și Chicago, conform lui Ray La Raja, profesor de științe politice la Universitatea din Massachusetts Amherst și co-autor al unei cărți despre finanțarea campaniilor.
Corporațiile și sindicatele nu au voie să doneze direct unui candidat sau partid, dar pot sponsoriza un comitet de acțiune politică (PAC, în prescurtarea din engleză) pentru a solicita donații de la angajați și acționari. De obicei, o asociație care reprezintă o industrie, cum ar fi sectorul auto, înființează un PAC pentru a sprijini candidații și partidele care se aliniază intereselor membrilor săi.
Un angajat sau acționar poate dona cel mult 5.000 de dolari pe an unui PAC, care la rândul său poate dona 5.000 de dolari/alegere oricărui candidat. PAC-urile donează mai ales candidaților în cursele congresionale, în timp ce indivizii și super PAC-urile constituie sursa celei mai mari părți a fondurilor de campanie prezidențială.
Angajații străini ai companiilor multinaționale americane nu au voie să doneze unui PAC, iar companiilor le este interzis să-și compenseze angajații pentru donarea către PAC-uri.
La super PAC-uri, limita e cerul!
Cum pot, oare, indivizi superbogați precum Elon Musk și Michael Bloomberg să doneze milioane pentru a ajuta respectiv pe Donald Trump și Kamala Harris, dacă după lege pot dona doar până la 6.600 de dolari unui candidat prezidențial și 41.000 de dolari partidului? Aici intervin super PAC-urile.
Super PAC-urile nu au limite privind cât pot strânge și cheltui pentru a sprijini un candidat. Diferența cheie între un PAC și un super PAC este că cel din urmă nu are voie să își coordoneze cheltuielile și mesajele cu politicianul pe care îl sprijină.
„America PAC”, un super PAC co-fondat de Musk, poate cheltui bani pe reclame care îi îndeamnă pe americani să voteze pentru Trump, dar nu are voie să conlucreze cu campania lui Trump sau cu Partidul Republican pentru a stabili pe ce subiecte ar trebui să se concentreze reclamele sau unde ar trebui să fie plasate.
Cu toate acestea, într-o vreme când sunt atâtea informații disponibile public despre programul unui candidat, despre problemele cheie care preocupă alegătorii și statele tradiționale indecise, coordonarea nu mai este așa de crucială.
În 2010, Curtea Supremă a SUA a hotărât că impunerea de limite asupra cheltuielilor politice independente de o campanie – cu alte cuvinte, necoordonate – este o încălcare a libertății de exprimare, deschizând astfel ușa pentru ca persoanele bogate, corporațiile și sindicatele să verse milioane în super PAC-uri.
Crearea super PAC-urilor explică în mare măsură creșterea cheltuielilor de campanie din ultimul deceniu. Aproximativ 15 miliarde de dolari au fost cheltuite pe alegerile din 2020, iar anul acesta s-ar putea depăși 20 de miliarde de dolari - anticipează La Raja.
„Vor fi cheltuiți mulți bani pe un număr limitat de curse, pentru că puține din ele sunt foarte disputate. Dar cele câteva care vor decide controlul asupra Statelor Unite vor atrage multe milioane”, a spus La Raja într-o discuție cu jurnaliștii, anul acesta.
Având în vedere că sunt peste 330 de milioane de americani, cum pot fi urmărite aceste activități? Aici intervin cerințele de transparență. Candidații, partidele, PAC-urile și super PAC-urile trebuie să publice date despre donatori, inclusiv nume și adrese. Comisia Electorală Federală (FEC) monitorizează respectarea finanțării campaniilor. Pe de altă parte, însă, la fel ca multe „agenții de aplicare a legii” din SUA, cum ar fi Comisia pentru Valori Mobiliare, ea are resurse limitate și nu poate verifica fiecare detaliu.
Există, totuși, un stimulent important pentru actorii campaniilor să respecte regulile, chiar dacă ei consideră că FEC-ul este suprasolicitat: sunt și alții care urmăresc îndeaproape. Lucrătorii de campanie adesea „sapă” prin înregistrările de donații ale unui candidat advers pentru a găsi încălcări, ceea ce poate deschide o cale de atac. Jurnaliștii de investigație fac același lucru, pentru ambii candidați. Acuzațiile credibile de fraudă în finanțarea campaniei ar putea fi un prejudiciu major pentru un candidat, mai ales într-o cursă strâns disputată.
„Jurnaliștii joacă un rol foarte important în sistemul de aplicare a legii din SUA prin ridicarea problemelor și semnalarea acestora autorităților,” a spus La Raja.
Totuși, există unele excepții de la cerințele de transparență. Anumiți donatori au permisiunea de a-și ascunde informațiile personale atunci când pot demonstra că publicarea lor i-ar pune în pericol. Persoanele care donau bani Partidului Muncitorilor Socialiști în timpul Războiului Rece, de exemplu, erau exceptate, deoarece puteau deveni țintele șicanei, inclusiv din partea serviciilor de securitate ale SUA.
Există și unele lacune în legislație. Organizațiile nonprofit politice nu sunt obligate să-și dezvăluie donatorii, chiar și atunci când cheltuiesc bani pentru a influența alegătorii. Astfel, publicul poate să nu afle că un individ bogat a contribuit cu sume mari la o cursă electorală - dacă banii au ajuns la un super PAC prin intermediul unei organizații nonprofit politice.
Astfel de cheltuieli electorale mascate sunt denumite în SUA „bani întunecați” („Dark money”). Peste un miliard de dolari în bani întunecați au fost cheltuiți pe alegeri, în principal pe reclame TV și digitale, din 2010 până în prezent, potrivit Open Secrets, o organizație nonprofit care monitorizează cheltuielile de campanie.
Deși creșterea cheltuielilor către super PAC-uri și a sumei „banilor întunecați” în alegerile din SUA este îngrijorătoare pentru mulți, este dificil de evaluat exact cum influențează rezultatele alegerilor.
„Campaniile prezidențiale care cheltuiesc mai mult nu câștigă neapărat, iar în cursele care sunt deosebit de scumpe, fiecare dolar suplimentar cheltuit are un impact mai mic,” a spus La Raja.
„Este ceea ce economiștii numesc randamente marginale descrescătoare. După un anumit punct, diferența nu va mai fi atât de mare,” a spus el.
Campania lui Hillary Clinton a cheltuit 563 de milioane de dolari în 2016, depășind cu mult cheltuielile campaniei lui Trump, care s-au ridicat la 326 de milioane de dolari. Cu toate acestea, Clinton, candidata democrată, a pierdut alegerile.
În acel an, Trump, un outsider politic controversat, a obținut o acoperire mediatică masivă, compensând astfel pentru cheltuielile mai reduse.
Acoperirea mediatică - ceea ce politicienii numesc presa pe gratis - este uneori factorul decisiv” a spus La Raja.
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te
