Un exemplu e obsesia încăpățânată cu liderul salvator. În Europa, nu e nevoie să ne uităm doar spre Lukașenka și Putin, căci săptămâna trecută Boris Johnson tocmai a anunțat că se pregătește să încalce un tratat internațional: acordul deja semnat (tot de el) cu Uniunea Europeană.
Cu toate astea, o majoritate a britanicilor ridică din umeri, de parcă persoana lui Johnson ar fi scutită de respectarea obligațiilor juridice și i s-ar trece cu vederea încălcarea acestui tabù: nerespectarea unui tratat internațional negociat chiar de guvernul său.
Mai mult decât Marea Britanie, însă, cazul Italiei e unul flagrant. Nu doar că Italia are mai multe mișcări (neo)fasciste care funcționează în plină legalitate, dar unii fasciști italieni sunt deputați în Parlamentul European, din care a făcut parte și nepoata Ducelui, Alessandra Mussolini, iar sondajele arată că patru italieni din zece ar dori un dictator luminat, umanist autoritar care să nu se încurce cu regulile înguste ale democrației parlamentare. (Despre fasciștii italieni, de pildă cei de la Casa [Ezra] Pound, am mai scris aici.)
Asta e și pentru că Italia, spre deosebire de Germania, nu și-a făcut niciodată în mod real mea culpa, un examen de conștiință național, Italia nu a trecut prin acea metanoia necesară efectuată de Germania. Nu a existat în Italia un proces al fascismului cum a fost în Germania cel al nazismului. De aceea, nostalgia pentru Mussolini și succesul mitului «bunului dictator» ilustrează acum foarte bine criza noastră a modelului democratic.
Unul din miturile cele mai tenace este acela că Mussolini ar fi fost mai „uman” și mai binevoitor, mai puțin criminal și mai „de treabă” decât Hitler sau Franco.
În realitate, cum o arată istoricul Francesco Filippi, într-o carte care a stârnit controversă în Italia: „Mussolini a făcut și lucruri bune. Idioțiile care încă circulă despre fascism” (Mussolini ha fatto anche cose buone. Le idiozie che continuano a circolare sul fascismo), dictatorul italian a recurs sistematic la violență, iar dacă regimul pare astăzi mai puțin criminal decât nazismul german, este doar pentru că a dispus de mai puține mijloace.
Află, la lectura cărții, că nici măcar nu este adevărat că „pe vremea lui Mussolini trenurile nu întârziau” sau că „fiecare avea de lucru”. Mitul fascismului binevoitor și funcțional, care „a protejat evreii” a fost construit chiar de fasciști, încă din vremea lor. Dacă a fost un lucru la care Mussolini era într-adevăr bun, acela e propaganda. Istoricii adevărați știu că acele mituri sunt false, însă ele au căpătat consistența adevărului religios și sunt foarte greu, dacă nu chiar imposibil de demolat.
Asta nu a împiedicat însă un politician conservator italian dintre cei mai onorabili, Antonio Tajani, nu altul decât fostul președinte al Parlamentului European, să declare anul trecut la radio, în Italia, că Mussolini n-a făcut doar lucruri rele și că dacă a comis și unele „erori” n-ar trebui astăzi să zvârlim totul. Asta venind din partea unui om care a condus singura instituție a UE aleasă în mod absolut democratic, prin alegeri la scară continentală!
Una din acele „erori” va fi fost asasinarea liderului socialist Giacomo Matteotti, înjunghiat de fasciști în iunie 1924.
În asemenea condiții de dezamăgire generalizată și pierdere a încrederii în democrația parlamentară, se poate pune eterna întrebare dacă nu suntem cumva condamnați ca istoria să se repete.
La asta se poate răspunde prin vorba de duh a lui Mark Twain, care a spus că: „istoria nu chiar se repetă, dar face rime„.
