Mai devreme însă, în anii regimului comunist, numele Anei Blandiana a fost rostit la microfonul Europei Libere pentru curajul ei de „a trăi în adevăr”, cum ar spune Václav Havel.
Fiică a unui fost deținut politic, Ana Blandiana a suportat de tânără privațiunile rezervate descendentei unui „dușman al poporului”: mulți ani, tânără fiind, nu a fost înmatriculată la Universitate din cauza problemelor de „dosar”, iar poemele sale nu puteau fi publicate. Mai târziu, devenită deja o scriitoare celebră, a avut de suferit pentru o cărticică pentru copii despre Motanul Arpagic, în care Securitatea a „citit” o aluzie ironică la adresa lui Ceaușescu. Urmarea a fost ridicarea dreptului la semnătură: i-a dispărut rubrica săptămânală de la „România literară”, cărțile i-au fost blocate și retrase de pe rafturi. Tot atunci Ana Blandiana a cunoscut „deșertul” înstrăinării, inclusiv din partea confraților scriitori, a căror solidaritate s-a manifestat mai mult între patru ochi, pentru că nimeni nu voia să riște.
Despre toate aceste tribulații Ana Blandiana scrie în „Mai mult ca trecutul. Jurnal: 31 august 1988-12 decembrie 1989” (Humanitas, 2023), carte de la care a și pornit dialogul nostru.
„M-am apucat de scris la jurnal pentru că în felul ăsta aveam senzația că exist, altfel chiar m-aș fi pierdut în neant”, spune scriitoarea. „Importanța unor asemenea cărți de reconstituire, care să apară, de pildă, la un interval de 30, este în afara oricăror discuții, pentru că nu poți înțelege prezentul, dacă nu cunoști trecutul totalitar al țării tale.”
Discutăm cu Ana Blandiana și despre înțelesurile de azi ale conceptului „rezistența prin cultură”, în condițiile exceselor corectitudinii politice. Este absurd ca opera unor mari scriitori, cum sunt Dante sau Shakespeare să fie judecată după regulile secolului XXI, spune ea. Reevaluările critice sunt firești și necesare, dar este profund eronat ca literatura să fie judecată conform unor criterii politice.
Justiția coruptă este marea problemă a Republicii Moldova, una care pune sub semnul întrebării succesul reformei și al integrării europene. De aceea un Muzeu al Totalitarismelor, așa cum este Memorialul de la Sighet al Victimelor Comunismului și al Rezistenței – instituție care transformă memoria într-o formă a justiției – este absolut necesar și la Chișinău.
Ana Blandiana vorbește cu admirație despre prestația președintei Maia Sandu. „La ora actuală Republica Moldova există ca unul din statele despre care se discută, despre care se știe inclusiv că e locuită de români”, spune interlocutoarea noastră.
Discutăm și despre războiul din Ucraina, pe care Ana Blandiana îl vede ca pe o secvență dintr-o ofensivă globală a răului împotriva democrațiilor de tip occidental.
Spre deosebire de România, unde aderarea la NATO a reprezentat un obiectiv național indiscutabil, în Republica Moldova reticență față de NATO se explică prin remanența educației de tip sovietic în anumite straturi ale populației și prin influența puternică a propagandei rusești actuale.
Pe acest fundal complicat, rolul civic al scriitorilor, al intelectualilor, inclusiv prin activitățile PEN Centrului, nu poate fi subestimat, spune Ana Blandiana. Sperăm ca dialogul nostru să îndemne la reflecție și acțiune și pe intelectualii, pe cetățenii Republicii Moldova.
