Linkuri accesibilitate

Elena FERRANTE. Povestea fetiţei pierdute


„Scriu de prea mult timp şi sunt obosită, e tot mai dificil să păstrez întins firul povestirii”, spune naratoarea în debutul ultimului volum al Tetralogiei napolitane, Povestea fetiţei pierdute, de Elena Ferrante, Pandora M, 2017, şi tot ea defineşte de la bun început termenii ecuaţiei Lenù vs Lila: „pentru că natura relaţiei noastre impune în esenţă ca eu să pot ajunge la ea doar trecând peste mine”. Va fi nevoie de peste 460 de pagini ca istoria să ia sfârşit, şi oricum finalul rămâne deschis: „acum, că Lila şi-a făcut atât de limpede apariţia, trebuie să mă împac cu ideea că n-am s-o mai văd niciodată”.

De fapt, se văd întruna, Lenù mutându-se „într-un Napoli ciclic unde totul era minunat şi totul devenea cenuşiu”, ca să fie mai aproape de Nino, de dragul căruia îşi părăseşte soţul („Dar eu mi-am părăsit soţul, eu am venit să stau la Napoli, eu mi-am schimbat complet viaţa. Tu însă ai păstrat-o pe a ta intactă”), iar Lila făcând totul ca s-o readucă în cartierul lor, după ce că Lenù se desparte şi de Nino, cu care între timp a făcut o fetiţă, Imma. Şi Lila naşte o fetiţă, Tina, la trei săptămâni distanţă, iar fetele cresc împreună – fiica Lilei eclipsând-o în toate pe fiica lui Lenù, la fel cum prima o domina pe cea din urmă, în îndepărtata lor copilărie –, până-n ziua în care Tina dispare fără urmă, ziua în amiaza mare. Dintr-odată, vechea rivalitate şi-a pierdut orice sens, căci „dacă trăieşte – se frământă Lila –, trăieşte departe de mine, se află într-un loc unde i se-ntâmplă lucruri oribile pe care eu, eu le văd limpede, le văd în fiecare zi şi în fiecare noapte ca şi cum s-ar întâmpla în faţa ochilor mei; dar dacă a murit, am murit şi eu, am murit pe dinăuntru, o moarte mai insuportabilă decât moartea adevărată care e moarte fără simţire, în timp ce moartea asta mă obligă în fiecare zi să simt fiecare lucru, să mă trezesc, să mă spăl, să mănânc şi să beau…”, ba chiar ajunge să-i reproşeze prietenei sale că „nu-nţelegi sau nu vrei să-nţelegi” şi că „mă faci să mă apuce nervii”. Dar tocmai Lenù – alias scriitoarea Elena Greco – va scrie, peste ani, povestea acelei fetiţe pierdute, Un’amicizia, redefinind astfel – pentru a câta oară? – ecuaţia prieteniei lor: „Eu eram eu şi tocmai din acest motiv îi puteam face loc în mine şi da o formă rezistentă. Ea, în schimb, nu voia să fie ea, deci nu ştia să facă acelaşi lucru. Tragedia Tinei, organismul slăbit, creierul pribeag participau fără doar şi poate la crizele ei”.

N-am stat să le număr – sunt probabil între 1.800 şi 2.000 de pagini –; cert este că „acest remarcabil ultim volum confirmă faptul că Tetralogia Napolitană e capodopera Elenei Ferrante” (Publishers Weekly).

1 iunie 2020

XS
SM
MD
LG