Linkuri accesibilitate

Cât de puternică este armata Iranului?


Trupe ale Forțelor armate iraniene la parada militară de la Teheran, 11 septembrie 2019

Care sunt riscurile izbucnirii unui conflict între SUA și Iran și cât de puternice sunt forțele armate ale Iranului?

Uciderea generalului iranian Qasem Soleimani într-un atac american cu drone a agravat tensiunile dintre SUA și Iran. Temerile cu privire la un conflict armat major au propulsat în topul căutărilor Google termeni ca „al treilea război mondial” și „Franz Ferdinand” (arhiducele austro-ungar, asasinarea căruia a pornit primul război mondial). Care sunt totuși riscurile izbucnirii unui astfel de conflict și cât de puternice sunt forțele armate ale Iranului? Un articol explicativ elaborat de serviciul de limbă engleză a Europei Libere.

Răspunsul pornește de la obiectivele strategice ale Teheranului: de a-și proiecta influența și de a-și apăra interesele în Orientul Mijlociu sau, cel puțin, de a nu le permite rivalilor precum Arabia Saudită și Israel, aliați ai SUA, să obțină superioritatea în regiune.

Până acum, Iranul a tot hărțuit cum a putut numeroasele trupe americane instalate în 10 țări din regiune, cu scopul ultim de a le trimite acasă definitiv. Experții spun însă că armata iraniană nu poate face față forțelor americane și aliaților SUA din vecinătate, astfel încât va evita un conflict deschis și va prefera conflictele de tip proxy, prin interpuși.

Zero arme atomice, o droaie de interpuși

Programul nuclear al Iranului este foarte controversat, dar în prezent nu are capacitatea de a produce arme atomice. The Atlantic scrie că nici rachetele balistice iraniene nu au o rază de acțiune suficient de mare pentru a amenința SUA.

Potrivit aceleiași reviste, Teheranul nu are prieteni printre jucătorii majori din regiune: „Iranul are relații bune cu Rusia și China, dar nu are aliați fideli printre marile puteri”.

Fiind astfel una dintre cele mai izolate țări din lume, Iranul a ales să exploateze vulnerabilitățile trupelor americane și ale aliaților SUA prin interpuși și atacuri asimetrice. Armata iraniană, a opta cea mai numeroasă din lume, este potrivită pentru o astfel de strategie.

Un buget modest

Iranul a avut în 2018 un buget militar de 13 miliarde de dolari, al 18-lea cel mai mare buget din lume, dar mult sub rivalii regionali Israel (18,5 miliarde dolari) și Arabia Saudită (70 de miliarde dolari), potrivit Institutului internațional pentru cercetări de pace din Stockholm. SUA este la ani-lumină distanță, cu 700 de miliarde de dolari. Mai mult, sub impactul economic al sancțiunilor americane, bugetul militar al Teheranului s-a micșorat cu 9,5% în 2018.

E drept că forțele iraniene, îndeosebi Gărzile Revoluționare (IRGC), nu depind doar de finanțarea din bugetul de stat. „Forțele armate controlează o cincime din valoarea totală a companiilor listate la Bursa din Teheran și dețin mii de alte companii care aduc venit pentru armată. IRGC controlează și o bună parte din economia tenebră”, scrie Fundația pentru Apărarea Democrațiilor din Washington.

Cea mai mare „din parcare”

Armata iraniană a fost plasată pe locul 14 din 137 de țări evaluate într-un clasament realizat de Global Firepower și Business Insider. Ca număr de soldați este vorba despre 523.000 de soldați activi și de 350.000 de rezerviști – Teheranul are cea mai mare armată din Orientul Mijlociu.

Cel puțin 150.000 de militari din trupele active aparțin Gărzilor Revoluționare, care au cele mai puternice unități din întreaga armată. Comandatul IRGC, Hossein Salami, raportează direct către Liderul suprem, ayatollahul Ali Hamenei.

O armată într-o armată

Gărzile Revoluționare sunt divizate în câteva divizii. Generalul asasinat Soleimani a condus zeci de ani unul din aceste grupuri - Forța Quds, responsabil de operațiunile de peste hotare, îndeosebi în Orientul Mijlociu. Numărul trupelor Quds a fost estimat de Jack Watling, cercetător britanic în domeniul securității, la 17-20 de mii de membri.

Garda revoluționară iraniană
Garda revoluționară iraniană

În același timp, The Guardian scrie că Forța Quds a mobilizat diverse miliții șiite în cel puțin cinci state din regiune, care însumează împreună până la 200 de mii de luptători. Potrivit ziarului britanic, acești interpuși ai Iranului operează într-o „zonă cenușie” și sunt angajați în atacuri și conflicte care nu depășesc pragul războiului între state.

Gărzile Revoluționare mai controlează și milițiile Basij, niște trupe paramilitare cu vreo 90.000 de membri, mobilizați pentru menținerea ordinii și înăbușirea protestelor, așa cum s-a întâmplat în noiembrie, când sute de protestatari anti-guvernamentali au fost uciși și alte câteva mii - răniți.

Basij, asemenea altor instituții din Iran, a fost formată ca o forță de voluntari în timpul războiului dintre Iran și Irak, dar între timp s-a consolidat și a devenit o parte temută a statului, scrie The Washington Post.

Altă ramură a Gărzilor Revoluționare o constituie forțele navale, compuse preponderent din vasele armate care patrulează strâmtoarea Hormuzului, pe unde trece 20% din producția globală de petrol. În 2019, aici au avut loc câteva confruntări dintre navele iraniene și vase petroliere străine.

Dat fiind structura bifurcată a statului iranian, Gărzile Revoluționare sunt mai puternice decât armata standard, deși sunt mai puțin numeroase. Relațiile guvernului cu aceste trupe autonome au fost mereu tensionate.

Tancuri, corăbii și Zburătoarele Iuți

Iranul are 1643 de tancuri (locul 18 din 137 țări evaluate), 2345 vehicule de luptă blindate și 1900 lansatoare de rachete. Ce-i drept, majoritatea tancurilor sunt modele învechite și depășite. O excepție ar fi modelul nou Karrar, care trebuia să fie livrat armatei iraniene în 2018. Karrar seamănă mult cu tancul rusesc T-90, dar Teheranul a negat aluziile că ar fi colaborat cu rușii la producerea acestui model.

Flota maritimă a Iranului nu impresionează: fără portavioane sau distrugătoare, are doar șase fregate, trei corvete, 34 de submarine și 88 nave de patrulare. Printre submarine se numără și modelul rusesc cunoscut drept „kilo” în vest sau „paltus” (halibut) în rusă, supranumit și „gaura neagră” pentru că este extrem de silențios, practic de neauzit.

Nici flota aeriană a Teheranului nu e tocmai un motiv de mândrie. Iranul are 509 aeronave, mai puține și mai proaste decât rivalii Israel (595 de unități) și Arabia Saudită (848 de unități), care dispun de avioane de ultimă generație, scrie The National Interest. Statele Unite au și ele o flotă aeriană puternică în regiune.

Unele avioane iraniene au rămas încă de pe vremea șahului sau din timpul războiului din 1991 din Golful Persic, când Saddam Hussein și-a mutat o parte din aeronave în Iran pentru a nu fi distruse de americani.

Grosul forțelor aeriene a Iranului îl reprezintă avioanele de producție americană F-4, F-5 și F-14, asamblate în anii 1970, numite de iranieni „Tizparvazan” (Zburătoarele Iuți).

După acordul nuclear din 2015, care a eliminat sancțiunile internaționale și a învigorat economia iraniană, Iranul a avut oportunitatea să-și înnoiască flota militară aeriană. Una din opțiuni era modelul francez Mirage 2000, dar Teheranul prefera modelele mai familiare, americane și rusești. Totuși, Iranul a refuzat și oferta Rusiei, care era gata să-i vândă 30 de avioane moderne Su-30. The National Interest scrie că motivul ar fi fost reticența Gărzilor Revoluționare, care nu doreau ca armata ordinară să devină prea puternică.

Speranța în rachete

Sancțiunile SUA au redus drastic exporturile de petrol și au lovit puternic în economia Iranului. În consecință, și importurile militare au scăzut semnificativ. Între 2009 și 2018, Teheranul a cumpărat doar 3,5% din cât a cumpărat Arabia Saudită pentru a-și dezvolta armata. După 2018, importurile militare iraniene au scăzut și mai mult.

Drept urmare, armata iraniană a fost nevoită să se bazeze pe dezvoltarea locală a unor noi tehnologii și pe echipament mai ieftin din Rusia și China. Pentru a compensa decalajul față de SUA și rivalii săi regionali, Iranul s-a concentrat pe construirea unui sistem de rachete balistice de rază scurtă și medie, care e recunoscut drept cel mai dezvoltat din regiune.

Racheta Șahab 1 are o rază de acțiune de 300 km, iar Washingtonul a instalat câteva scuturi anti-rachetă în unele țări vecine pentru a preveni astfel de amenințări balistice din partea Iranului. Armata iraniană lucra și la niște rachete intercontinentale, dar dezvoltarea acestora a fost suspendată după acordul nuclear din 2015.

Raza de acțiune a rachetelor Iranului
Raza de acțiune a rachetelor Iranului


După ce Statele Unite s-au retras din tratat în 2018, Iranul a început să se dezică treptat de angajamentele asumate. Uciderea lui Soleimani a determinat Teheranul să renunțe în întregime la limitele impuse de tratatul deja defunct. Asta înseamnă că ar putea relua oricând programul de dezvoltare a unor rachete intercontinentale.

Potrivit Institutului internațional pentru studii strategice (IISS), o rachetă Șahab 3 are o rază de acțiune de 2000 km și ar putea lovi Israelul. Aceasta ar fi arma de ultim resort a Teheranului. IISS mai scrie că Iranul are 32 de sisteme rusești S-300 de rachete sol-aer.

Drone și atacuri cibernetice

Nu în ultimul rând, Iranul are o garnitură completă de drone, pe care le-a folosit în operațiuni în Irak și Israel. Se crede că tot drone iraniene au fost folosite și în atacul asupra unor instalații petroliere din Arabia Saudită.

Gărzile Revoluționare au și o divizie specializată în atacuri cibernetice, care a desfășurat anterior astfel de atacuri peste hotarele Iranului. După asasinarea lui Soleimani, The New York Times a scris că una din ripostele posibile ale Teheranului ar fi un atac cibernetic împotriva unor entități americane.

Strategie cu trei capete?

Majoritatea analiștilor nu cred că Iranul va risca un război deschis cu Statele Unite pentru a răzbuna moartea lui Soleimani. În schimb, e de așteptat că va lansa operațiuni asimetrice pentru a păgubi forțele și interesele americane în Orientul Mijlociu. Bombardamentul a două baze militare ale SUA în Irak, care nu s-a soldat cu victime umane, nu înseamnă că Iranul nu va folosi și alte strategii de atac indirect sau conflicte mărunte.

Potrivit Deutsche Welle, Teheranul se poate baza pe trei piloni într-o astfel de confruntare. Primul ar fi „apărarea dincolo de granițe” prin operațiunile trupelor Quds, care pot ataca forțele SUA în afara Iranului. Al doilea pilon ar putea fi lansarea unor rachete pentru a lovi ținte americane mai îndepărtate, iar al treilea - închiderea strâmtorii Hormuzului pentru a provoca haos pe piața energetică globală.

Dacă strâmtoarea Hormuzului devine o zonă de conflict, Iranul se poate baza pe a patra cea mai mare rezervă de petrol din lume (peste 150 de milioane de barili) pentru a supraviețui unui astfel de blocaj.

Teheranul probabil nu se așteaptă la o invazie terestră din partea SUA și a aliaților. Potrivit The Guardian, unii analiști estimează că ar fi nevoie de 1,6 milioane de soldați pentru o operațiune de succes, care să nu se împotmolească într-un conflict de durată cu o contra-insurgență precum în Irak. Dat fiind că atacul iranian din 8 ianuarie nu a făcut victime umane, iar Donald Trump a dat de înțeles că e deschis spre ameliorarea tensiunilor și puțini experți cred că Washingtonul ia în calcul un atac terestru contra Iranului.

Trupele SUA în regiune

Mai multe surse estimează numărul trupelor americane în Orientul Mijlociu la mai mult de 50.000 de soldați. Aceștia ar fi distribuiți aproximativ astfel:

Prezența militară americană în Orientul MIjlociu, 4 ianuarie 2020
Prezența militară americană în Orientul MIjlociu, 4 ianuarie 2020

„Războiul crepuscular”

Firește, o altă opțiune pentru Iran este păstrarea status quo-ului. Istoricul David Crist a descris confruntarea semi-formală dintre SUA și Iran după Revoluția Islamică din 1979 drept un „război crepuscular”.

Potrivit The Atlantic, Iranul a urmărit același tipar în toată această perioadă: „A compensat pentru puterea militară inferioară Statelor Unite prin conflicte de tip proxy, prin interpuși, evitând să se angajeze în război deschis. Asta i-a permis să se spele pe mâine de orice responsabilitate relativ plauzibil și, în același timp, să-și promoveze interesele cu riscuri și costuri minime”.

Asasinarea lui Soleimani de către SUA și atacul iranian asupra bazelor americane din Irak e prima confruntare deschisă dintre cele două țări după ce protestatarii iranieni au invadat Ambasada SUA din Teheran în 1979.

Deși spiritele par să se fi calmat pentru moment, persistă riscul transformării „războiului crepuscular”, cu relații tensionate dar controlate între cele două țări, într-o confruntare mai serioasă.

XS
SM
MD
LG