Linkuri accesibilitate

Geneza comunismului românesc (XV)


Ziarul Adevărul din 23 iulie/5 august 1914: anunțuri, fotografii și opinii despre război.

În contextul izbucnirii ostilităților între Austro-Ungaria și Serbia, apoi a succesiunii de declarații de război între marile puteri, România a reacționat și ea. Guvernul de la București s-a reunit în ședință la 16/29 iulie 1914, așadar a doua zi după declanșarea războiului între vecinii săi din nord-vest și sud-vest. Un comunicat de presă a apărut la scurt timp, guvernul Brătianu susținând că România trebuia să rămână neutră.

Carol I
Carol I

Chiar dacă nu se pronunțase public, regele Carol I ar fi dorit ca România să-și onoreze angajamentele față de Puterile Centrale și să intre în război de partea acestora. Contau în alegerile monarhului originea și legăturile sale familiale, percepția cu privire la politica internațională, mai ales cu referire la raportul de forțe, precum și proiecțiile asupra viitorului României.

O perspectivă apropiată de cea a regelui aveau așa-numiții germanofili, îndeosebi oameni politici, mai ales din Partidul Conservator, dar și din Partidul Național Liberal, intelectuali publici, universitari, jurnaliști etc.

Alexandru Marghiloman.
Alexandru Marghiloman.

Germanofilii considerau lumea germanică, central-europeană, în special Imperiul German, dar și Austro-Ungaria, un model civilizațional de urmat, un aliat natural al României, un scut în fața expansiunii rusești și a panslavismului. În plus, mulți germanofili erau atenți și la problema Basarabiei, partea estică a vechii Moldove, anexată de Rusia cu un veac înainte. Stigmatizați public după Marele Război, germanofilii aveau să fie redescoperiți public, ca urmare a unui proces necesar de istoricizare, abia un secol mai târziu.

Ion I.C. Brătianu.
Ion I.C. Brătianu.

Celălat curent major de opinie, cel al antantofililor, considera că România trebuia să fie mai degrabă de partea Antantei, această alianță fiind singura care ar fi putut ajuta țară să obțină teritoriile din Austro-Ungaria, adică Bucovina și Transilvania (în sens larg), unde locuia o numeroasă populație de etnie română. Între antantofili se numărau oameni politici din Partidul Național Liberal, din Partidul Conservator Democrat, dar și din Partidul Conservator, intelectuali publici, academici, ziariști. Pentru aceștia marele model civilizațional era Franța, în mai mică măsură Marea Britanie. Problema era că unul dintre cei trei piloni ai alianței era Rusia, iar românii avuseseră după 1878 o enormă teamă față de marele vecin din Răsărit.

Dezbaterile în cercurile restrânse din guvern și din partide au fost urmate de reunirea Consiliului de Coroană la 21 iulie/3 august 1914, în castelul Peleș din Sinaia. Au participat regele Carol I, prințul moștenitor Ferdinand, membrii guvernului, președinții Camerei Deputaților și Senatului, foști prim-miniștri, liderii și câte doi membri ai celor două partide politice parlamentare aflate în opoziție. Unii dintre oamenii politici prezenți erau cunoscuți drept germanofili, alții ca antantofili.

Discuțiile din Consiliul de Coroană s-au purtat în jurul poziției pe care trebuia să o adopte România. Carol I a susținut că țara trebuia să-și onoreze angajamentele internaționale și să intre în luptă de partea Puterilor Centrale. Regele era convins că Germania avea să câștige războiul, având în vedere forța armatei sale, iar România nu trebuia să lipsească de la masa păcii, la care aveau să fie luate marile decizii. Mai mult, suveranul susținea că România putea deveni în acel context o mare putere.

P.P.Carp
P.P.Carp

Pe aceeași poziție cu regele, într-un mod încă mai intransingent, s-a situat și Petre P. Carp. Liderul conservator i-a considerat fățarnici pe ceilalți politicieni prezenți, care știau de existența vechiului tratatului secret cu Tripla Alianță, iar în momentul decisiv îl lăsau singur pe rege.

În schimb Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, și colegii săi interpretau contextul în favoarea dezlegării României de obligațiile față de Centrali, având în vedere că Austro-Ungaria declarase război Serbiei fără consultarea Bucureștiului. În consecință, singura soluție era adoptarea unei politici de neutralitate. Din motive parțial diferite, aceeași poziție a fost adoptată și de ceilalți conservatori prezenți, precum și de conservator-democrați.

România și-a proclamat neutralitatea în vara anului 1914. De fapt, avea să fie vorba de o neutralitate cu arma la picior. Concentrarea armatei era necesară, având în vedere că la frontierele de sud-vest și de nord-est ale țării se dădeau lupte între austro-ungari și sârbi, respectiv între austro-ungari și ruși. Regele Carol I avea să moară subit la 27 septembrie/10 octombrie 1914. I-a urmat la tron nepotul său de frate, Ferdinand I. Viitorul era deschis și se anunța neclar pentru statul român în contextul războiului care răvășea Europa.

La nivelul opiniei publice, formată dintr-o restrânsă parte a populației, preponderent urbană, părea să predomine orientarea antantofilă. Curentul care insista pentru anexarea Bucovinei și Transilvaniei la România câștigase susținători în ritm alert la începutul secolului XX, pe fondul ascensiunii naționalismului, al apariției unor noi lideri politici, al rolului crescut al presei, al sporirii numărului de imigranți ardeleni în Regat. Însă cea mai mare parte a populației din România, în mod particular țărănimea, nu era activă politic, nefiind nici informată, având în vedere nivelul analfabetismul, nici interesată de ceea ce se întâmpla pe scena politică internă și internațională.

Poziția social-democraților români față de război

Socialiștii din România au încercat să se ghideze în privința războiului potrivit prevederilor Internaționalei Socialiste, în mod special după rezoluțiile adoptate de congresele socialiste de la Stuttgart (1907) și Basel (1912). Fără a contesta statul național, socialiștii români, asemeni altora din Europa, respingeau naționalismul, pacifismul fiind una dintre cauzele urmăririi lor de către poliție. PSDR se declarase încă de la congresul din aprilie 1914 un „partid internaționalist, antimilitarist și antirăzboinic”.

Social-democrații români au asistat la situarea în tabăra războinică a majorității socialiștilor din țările combatante.

Caricatură antirăzboinică apărută în România muncitoare, 1914.
Caricatură antirăzboinică apărută în România muncitoare, 1914.

România muncitoare a publicat la 22 iulie/4 august 1914 o moțiune ca muncitorilor din București împotriva războiului. În același număr al ziarului a apărut un manifestat intitulat Partidul Social-Democrat și războiul. Către toți salariații, către întreg poporul român. Erau respinse „imperialismul austriac” și „șovinismul sârbesc”, „reacțiunea rusească și imperialismul războinic și amenințător al Germaniei”. „Imperialismul capitalist european” era considerat capabil de a arunca asupra continentului „cea mai mare catastrofă ce s-a văzut vreodată pe pământ”. De aceea, social-democrații cereau ca România să păstreze „o neutralitate desăvârșită” (sau „o neutralizare completă”) față de cele două blocuri politice și militare. În schimb, socialiștii propuneau o alianță cu micile popoare din Balcani, în fapt o reafirmare a ideii de confederație balcanică.

Un congres extraordinar al PSDR a fost convocat la București în ziua de 10/23 august 1914. Cei 55 de delegați proveneau din 16 localități. Au fost prezentate două rapoarte, primul cu privire la războiul european, socialismul românesc și neutralitatea, iar cel de-al doilea referitor la una dintre consecințele indirecte ale războiului în România, și anume lipsa de lucru a muncitorilor. Socialiștii s-au declarat „împotriva oricăror aventuri războinice” și au reafirmat că singura politică pe care trebuia să o facă România era cea a neutralității sincere și definitive, integritatea teritorială a țării urmând să fie apărată de muncitorime împotriva oricărei agresiuni. Social-democrații se declarau pentru revizuirea radicală a tratatului de pace de la București, din 1913, și pentru constituirea unei alianțe a țărilor balcanice, pe baze echitabile, cu respectarea principiului naționalității. Era avansată și ideea, utopică, conform căreia ulterior proletariatul avea să transforme această alianță într-o republică federală balcanică.

Congresul extraordinar al PSDR a adoptat o declarație intitulată Nici cu Austria, nici cu Rusia!. Singura atitudine care corespundea intereselor România, considerau participanții, era „neutralitatea completă, desăvârșită, oficială, luată [de către guvern] în fața țării și a lumii”. Mai mulți lideri ai PSDR aveau să sublinieze că pentru prima dată socialiștii erau de acord cu guvenul, și anume în privința politicii de neutralitate a României.

Pentru face mai bine cunoscută poziția PSDR față de conflictul în derulare în Europa, ziarul România muncitoare și-a schimbat numele în Jos războiul, la 7 septembrie 1914 (stil vechi). După trei numere a adoptat titlul Lupta, iar la scurt timp pe cel de Lupta zilnică .

Socialiștii din România au avut o atitudine critică față de „curentul socialist-naționalist”, care devenise hegemonic în interiorul partidelor socialiste din țări mari, precum Germania și Franța, încă din august 1914. Până la sfârșitul anului 1914 au avut loc întruniri, mitinguri și manifestații organizate de socialiști contra războiului în diferite orașe din țară: București, Brăila, Tulcea, Ploiești, Pitești, Focșani, Iași, Galați, Bacău, Piatra Neamț, Botoșani, Buzău, Turnu Severin, Alexandria etc.

Constantin Dobrogeanu-Gherea.
Constantin Dobrogeanu-Gherea.

Unii dintre socialiști români – Constantin Dobrogeanu Gherea, spre exemplu – considerau încă dinainte de război că era îndreptățită dezvoltarea națiunilor în limitele etnice. După declanșarea războiului mondial, Gherea avea să susțină că politica pe care trebuia să o facă România era cea de neutralitate. Cât despre „întregirea statală”, teoreticianul socialist considera că aceasta se putea realiza și fără război și depindea mai ales de ardeleni, nu de regățeni. În caz de invadare a țării, opina Gherea, socialiștii trebuiau să-și facă datoria pe front, nu în cafenelele sau terasele din București, trimitere ironică la politicienii și condeierii epocii, care își etalau pornirile războinice în discursuri sau texte înflăcărate.

Cristian Racoski a publicat în 1914 lucrarea Războaiele: cauze, consecințe, sfârșit, în care susținea că scopul socialiștilor era să elibereze persoanele, nu să anexeze teritoriul lor. El exprima și temerea că era posibil ca prin intrarea în conflictul mondial, în loc să crească, în loc să-și înfăptuiască unitatea națională, cum susțineau cercurile pro-război, România să piardă o parte din teritoriul său, cum se întâmplase în 1878, când sudul Basarabiei fusese anexat de Rusia. Racovski avea să susțină că doar un guvern revoluționar putea să-i emancipeze pe români aflați sub autoritatea altor guverne.

Și Gherea, și Racovski considerau că în menținerea Austro-Ungariei era o necesitate pentru echilibrul european. Convingerea lor era că marele pericol pentru libertate și pentru stabilitatea continentului era reprezentat de Rusia țaristă. În opinia lui Racovski, țările din Balcani erau prea mici și instabile pe scena politică internațională.

De-a lungul neutralității, PSDR avea să se pronunțe constant pentru păstrarea României în afara războiului care atrăgea unul câte unul statele din jurul său. Socialiștii au organizat campanii de presă, diverse întruniri și manifestații împotriva conflictului european. Fideli perspectivei pe care o adoptaseră încă din timpul confruntărilor armate balcanice, social-democrații români considerau că războiul – pornit din Europa, însă devenit global – era imperialist.

Despre blogul: Comunismul în oglindă

Istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Instaurarea treptată a comunismului în spațiul sud-est european în timpul și după al Doilea Război Mondial a dus la crearea și reconfigurarea a două entități românești, Republica Populară/Socialistă România și RSS Moldovenească/RASS Moldovenească. În pofida unui trecut istoric care de multe ori a coincis și a unui experiment social comun, în perioada comunistă cele două entități au avut evoluțiile politice, sociale și economice diferite, deși – din nou – de multe ori asemănătoare. Au evoluat în paralel, într-un spațiu ideologic comun. Acest trecut diferit și totuși asemănător impune și o analiză istorică comparată a celor două spații românești, care va contribui la o mai bună înțelegere istorică a trecutului recent.

Este ce-și propun să facă istoricii Dorin Dobrincu de la Iași și Octavian Țîcu de la Chișinău în noul blog „paralel”, care continuă prima lor colaborare de succes la Radio Europa Liberă „1918 -2018: o istorie necunoscută a Centenarului”

Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei, Conferenţiar Universitar (ULIM), parlamentar independent, președintele Partidului Unității Naționale.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995. Între aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Notă: opiniile exprimate în acest blog nu coincid, neapărat, cu cele ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG