Sosirea lui Racovski la Odesa și arestarea „contrarevoluționarilor” români
Odată cu sosirea la Odesa a lui Cristian Racovski – dar și a altor lideri români radicali, precum Mihail Gheorghiu Bujor și Alexandru Nicolau –, la 25 ianuarie/7 februarie 1918, situația a luat o turnură defavorabilă intereselor românești în oraș. Toți cei legați într-un fel sau altul de guvernul de la Iași sau care nu erau în mod explicit de partea bolșevicilor au fost vizați de aceștia. Din ordinul lui Racovski au fost reținuți oficialii români, civili și militari.
Racovski deținea funcția de președinte al Colegiului Autonom Superior Ruso-Român pentru Problemele Românești și Basarabene. Colegiul îi avea ca membri pe Mihail Gheorghiu Bujor, Aleksandr Konstantinovici Voronski, Viliam Bernardovici Spiro, Mihail Mihailovici Brașevan, Fedor Ivanovici Kulea/Kühl (Poleanski), numiți de către guvernul Lenin. Alături de aceștia, în Colegiu au mai intrat Vladimir Iudovski – președintele Rumcerodului, Serebreniakov – reprezentant al statului-major revoluționar, Ruser – reprezentantul Sovietului local, Kondrenko – reprezentantul Flotei Mării Negre, Starostin – din partea Uniunii metalurgiștilor, Mazur-Revici – reprezentantul muncitorilor de la căile ferate, Hmelnițki – reprezentantul Partidului Bolșevic, Rit – din partea anarhiștilor, Alexandru Nicolau – din partea Consiliului Militar Revoluționar Român. Colegiul Autonom a preluat conducerea acțiunilor împotriva României.
Pe lângă condițiile puse de Rumcerod în vederea aplanării conflictului dintre Rusia și România, pe care comisia mixtă trebuia să le aibă în vedere în discuțiile cu guvernul român, Racovski avea să mai vină cu una. Și anume, statului român i se cerea să acorde o amnistie cetățenilor săi care dezertaseră și își găsiseră refugiul pe teritoriul rus, așadar implicit celor intrați în structurile politice radicale sau în batalioanele revoluționare române de la Odesa.
Întrucât arestările în rândurile românilor nebolșevici se extinseseră, oamenii ajungând că fie percheziționați și pe străzi sau în cafenele și restaurante, mulți dintre cei care se simțeau vizați s-au ascuns. Unii își schimbau frecvent locuințele, fiind găzduiți la cunoscuți, dar și într-un sanatoriu din zonă. Cei care erau nevoiți să iasă în public au început să se îmbrace cu haine menite să nu atragă atenția.
Potrivit datelor provenite din diverse surse – rapoarte, telegrame, memorii, presă –, încă din noaptea de 27 spre 28 ianuarie/9 spre 10 februarie 1918 au fost arestați parlamentari, generali, ofițeri, soldați, funcționari, chiar civili fără niciun fel de responsabilități guvernamentale, despre care însă se știa că dispuneau de resurse materiale importante. Peste 100 de români au fost reținuți și depuși într-o închisoare aflată în afara orașului sau în cele improvizate pe unele nave din port. Parlamentarii, ofițerii și funcționarii români depuși pe vasele „Almaz” și „Sinope” au avut parte de condiții mizerabile, primind mâncare proastă și rar. În cele din urmă, arestații au fost duși pe nava „Alexis”, unde se găseau alți străini reținuți pentru motive politice, dar și unii proveniți din batalionele revoluționare române. Conform unor informații, unii dintre ofițerii români ar fi fost umiliți și bătuți.
Mai mulți români, între care toți șefii de servicii, au fost anchetați de serviciul de contraspionaj bolșevic, pe baza unor documente din corespondența confiscată în momentul arestării. În cele din urmă, tuturor le-a fost retrasă această învinuire.
Alți români au fost ridicați dintr-un sanatoriu („Evangheliscaya”). Unii erau internați acolo pentru probleme medicale reale, alții apelaseră la această soluție pentru a evita arestarea cu tot ceea ce implica ea. Între cei arestați acolo s-au numărat: C. Cociaș – vicepreședintele Senatului României, senatorul Stavri Brătianu, deputații Bucur Spirescu, Grigore Procopiu și Gigi Petcu, George Georgescu – fost prefect al județului Constanța, generalul Grigore Crăiniceanu – fost ministru de Război, coloneii Bretulescu și Popescu etc. Cei ridicați de la sanatoriu au fost transportați și închiși pe vasul „Împăratul Traian”.
Tot pe „Împăratul Traian” aveau să fie aduși și cei care până atunci fuseseră în alte locuri: deputații Nestor Cincu, Zamfir Filotti, I. Stănculeanu, senatorii Eremia Pană, Beleti Boceanu și Ionaș Grădișteanu, generalii Romulus Vivescu și Dimitrie Dragotescu, comandorii de marină Vasile Pantazzi și M. Mihăilescu, locotenent-colonelul medic veterinar Niculescu, maiorul aviator Ștefan Protopopescu, căpitanul de artilerie Gh. Ionescu, Al. Periețeanu – comisar de poliție în București, gazetarul Emil Nicolau, E. Nițescu – funcționar superior la CFR, alți ofițeri, subofițeri de jandarmi și civili. Tuturor celor închiși pe vas li s-au ridicat și ultimii bani pe care îi ai aveau asupra lor.
Condițiile în care erau ținuți ostaticii în închisoarea improvizată pe nava „Împăratul Traian” erau complet nepotrivite. Peste 80 de persoane erau înghesuite într-un compartiment în care în mod normal nu ar fi putut sta mai mult de 10 oameni. Acest spațiu servea ca dormitor, sală de mese și salon. Nu existau paturi propriu-zise, ci doar câteva scânduri descoperite, fără așternuturi sau pături. Prizonierii erau puși să îndeplinească diferite corvezi menite a-i umili.
Revoluția are nevoie de banii burjuilor
Atât bolșevicii ruși, cât și radicalii români din Odesa au introdus un adevărat sistem de extorcare a celor bogați sau care făceau parte din clasele superioare. Pretextul inițial a fost căutarea armelor la cei considerați suspecți. S-a ajuns însă repede la vizitarea periodică a celor înstăriți, care la început plăteau pentru a fi lăsați în pace, apoi locuințele lor erau atent percheziționate pentru identificarea banilor și diferitelor valori. Întrucât furtul de la burjui (forma rusă pentru desemnarea burghezilor) devenise o practică larg răspândită între bolșevici, românii vizați au căutat soluții pentru a-și ascunde banii.
La sfârșitul lunii februarie 1918, Sovietul Comisarilor Poporului din Odesa a dat dispoziții ca aurul și banii „ruși” să fie rechiziționați, în vreme ce bancnotele aveau să fie depuse într-un cont curent. Clasele bogate din Odesa au fost impuse, colectiv, inițial la plata a 10 milioane de ruble, apoi suma a fost ridicată la 40 de milioane. Revoluția avea nevoie de bani, iar aceștia erau luați de la cei care îi dețineau. Practicile aveau să fie preluate și de oamenii lui Racovski, de această dată fiind îndreptate împotriva refugiaților români. Ceea ce se întâmpla la Odesa în ianuarie-martie 1918 avea să fie caracterizat de un memorialist drept „brigandaj anarhic” (Grigore Procopiu). Ulterior s-au dat dispoziții ca nimeni să nu mai poată deține sume de bani mai mari de 2.000 de ruble.
Au fost luați inclusiv banii aflați la Comisia de Aprovizionare românească, peste trei milioane de lei. Această operațiune nu a avut loc numai la Odesa, ci peste tot unde erau bunuri românești. Pagubele provocate statului român – prin preluarea depozitelor de armament, muniții, echipament, produse sanitare, alimente, a aviației, autoturismelor, mijloacelor de transport, etc. – au fost enorme. Un oficial român estima că, în ansamblul Rusiei, pierderile de materiale destinate României se ridicau la câteva sute de milioane de lei.
Tuturor celor arestați li se confiscau banii și bunurile de valoare, și cele aflate asupra lor sau la domiciliile lor temporare, și cele depozitate în bănci. Existau indicii că arestarea celor bogați era o modalitate pentru bolșevici, adoptată apoi și de radicalii români din Odesa, pentru a obține bani într-un mod aparent mai puțin brutal. Cei arestați puteau fi eliberați pe cauțiune. Se plăteau sume care variau între 150.000 și 3.000 de ruble, potrivit unui martor al evenimentelor. Însă bolșevicii erau deschiși spre negocieri, acceptând scăderea considerabilă a cifrelor. Spre exemplu, potrivit unor informații, bancherul Max Bercovici, din București, ar fi trebuit să plătească 500.000 de lei, însă a fost pus în libertate contra a 6.000 de ruble.
Unii angajați ai instituțiilor românești au reușit să plaseze banii guvernamentali pe care îi dețineau la consulatele unor puteri aliate, precum cele ale Italiei, Marii Britanii, Statelor Unite ale Americii, Greciei etc. Prin diferite mijloace, de la amenințări directe la arestări și anchete, Racovski aflase ce sume de bani erau deținute de reprezentanții statului român aflați la Odesa, unde fuseseră ascunse, precum și ce depozite se aflau în bănci. În aceste condiții, din teamă sau naivitate, unii reprezentanți ai structurilor românești de la Odesa, care aparțineau Ministerului de Război, au arătat lui Racovski ce sume aveau și unde erau depozitate. Spre exemplu, colonelul intendent Popescu a spus că o parte din bani fuseseră depuși la consulul Statelor Unitate ale Americii, iar altă parte la consulul Greciei.
Sebastian Grecianu, consulul general al României la Odesa, și Cristian Racovski, președintele Colegiului Autonom Superior Ruso-Român, semnau la 6/19 februarie 1918 un proces verbal privind predarea-primirea unor sume de bani. Era vorba de un depozit de 32.020 de lei, care provenea de la comandantul Protopopescu, directorul Școlii Române de Aviație, și de două cecuri a 25.000 de ruble, la Banca de Stat, aparținând Ministerului Agriculturii din guvernul român. În total, potrivit unor surse, Racovski ar fi reușit să ia de la oficialii români, din toate structurile, aproximativ trei milioane de ruble. Alte informații arată că ar fi fost vorba de 2.000.000 de lei și 600.000 de ruble.
Cristian Racovski știa că că mai mulți cetățeni români aveau casete cu bani sau obiecte de valoare depuse la banca franceză Crédit Lyonnais, agenția din Odesa. El a dispus ca toți cei în cauză să se prezinte la sediul băncii amintite, în ziua de 28 februarie/13 martie 1918, pentru a fi de față la deschiderea și inventarierea casetelor. În următoarele două zile aveau să fie deschise 30 de casete. Pe lângă bijuterii și obiecte de aur și argint, se găsiseră 400.000 de lei; într-o casetă care aparținea unui general erau 85.000 de lei. Banii au fost pur și simplu confiscați de Înaltul Colegiu condus de Racovski, apoi au fost depuși la Banca Națională a orașului Odesa.
