Partidul conservator al Republicanilor, de care ține Barnier, a ieșit pe locul patru și ocupă doar 7% dintre scaunele de parlamentar.
Propunerea lui Macron a fost susținută de partidul de extremă dreapta Frontul Național, cu condiția ca aceștia să-și poată retrage susținerea dacă nu sunt mulțumiți de politicile propuse pe tema imigrației, securității și finanțelor.
Sursele Politico afirmă că Macron a discutat mai multe propuneri cu Marine Le Pen, șefa dreptei naționaliste, care i-a refuzat pe Xavier Bertrand și pe fostul premier de stânga Bernard Cazeneuve, dar îl tolerează pe Barnier pentru că nu i-a ostracizat niciodată pe extremiști.
Așadar, pentru că atât nominalizarea cât și supraviețuirea guvernului Barnier depind de Frontul Național, extrema dreaptă a ajuns kingmaker în Franța, deși a pierdut alegerile. Le Monde spune că Barnier este „la mila extremei drepte”.
În următoarele săptămâni, Barnier însuși va trebui să fie aprobat de Adunarea Națională, apoi guvernul pe care-l va crea. Nu există un termen strict pentru acest proces.
Frontul Național spune că nu va merge într-un guvern de coaliție până nu va auzi propunerile lui Barnier în discursul inaugural. Chiar dacă nu vor intra la guvernare, experții consideră că implicarea de până acum le dă extremiștilor din ce în ce mai multă credibilitate.
„Francezii și-au exprimat nevoia de respect, unitate și înțelegere”, a declarat Barnier.
„La ce ne așteptăm de la un prim-ministru? Să spună adevărul, chiar dacă e greu - adevărul despre datorii, despre datoria față de mediu, o povară grea pe umerii copiilor noștri”, a mai spus el.
Răspunsul liderului de stânga Jean-Luc Melenchon este că „alegerea le-a fost furată francezilor”. Alianța de stânga Noul Front Popular, care a ieșit pe primul loc în alegeri, promite să i se împotrivească lui Barnier prin moțiuni de cenzură, spunând că nu are legitimitate politică.
Reacțiile de la aliații europeni au fost, deocamdată, pozitive. Ursula von der Leyen, șefa Comisiei Europene, afirmă că „Michel Barnier ține mult la interesele Europei și ale Franței”, iar cancelarul german Olaf Scholz i-a urat „putere și mult succes”.
În Franța, președintele și premierul împart puterea executivă, însă premierul se ocupă de politica de zi cu zi, inclusiv de împăcarea divergențelor politice - în timp ce președintele participă la întâlnirile internaționale și este „fața” țării în exterior. În acest sistem „cu două capete”, echilibrul de putere dintre premier și președinte diferă de la caz la caz. Atunci când cei doi sunt din tabere opuse, procesul numit coabitare este un echilibru și mai delicat.
Guvernarea tehnocrată este neobișnuită în Franța, deci o cale pe care guvernul Barnier cel mai probabil nu o va urma.
Cine este Barnier?
Michel Barnier este un politician conservator veteran, relativ necunoscut în Franța. La 73 de ani, ar fi cel mai vârstnic prim-ministru francez. Gabriel Attal, prim-ministrul care-i predă ștafeta, are 35 de ani și a fost cel mai tânăr din istoria țării.
Barnier și-a prezentat două fețe diferite celor din Franța și celor de la Bruxelles. Pentru francezi, a fost dintotdeauna o figură neremarcabilă, în timp ce oficialii europeni îi admiră stoicismul. Dacă la Bruxelles și la Londra este cunoscut drept Monsieur Brexit, francezii îl știu mai degrabă ca o „fosilă politică”, de om „scos de la naftalină”.
El este un pro-european și a fost ministru de Externe și al Agriculturii. El și-a început cariera prin activism politic încă de la vârsta fragedă de 14 ani, iar în 1978 a devenit cel mai tânăr parlamentar, la vârsta de 27 de ani. În mod excepțional, Barnier nu este absolvent al Ecole Nationale d’Administration, instituția de elită care a produs de-a lungul timpului 12 președinți și prim-miniștri francezi, precum și lideri ai instituțiilor internaționale.
Cariera sa l-a purtat mult în ultimii ani la Bruxelles, mai ales după ce a fost ministru al Afacerilor Europene în Franța. În 1999 a fost Comisar european pentru Politică Regională, iar după mandat s-a întors în Franța pe post de ministru. În 2009, s-a întors la Bruxelles unde a fost Comisar pentru Piața Internă. Cel mai recent, a fost negociatorul-șef al UE pentru Brexit (2016-2021), rol în care a atras admirația celor de la Bruxelles pentru calmul și răbdarea demonstrate.
Din acest motiv, el ar putea fi un atu pentru țara sa, plasată recent de UE sub procedură de deficit bugetar excesiv. Guvernul de la Paris va trebui să trimită către Bruxelles un plan multi-anual de reducere a cheltuielilor.
Barnier a pierdut, în 2014, șansa de a deveni președintele Comisiei Europene, după ce a ratat nominalizarea Partidului Popularilor Europeni, care l-au preferat pe luxemburghezul Jean-Claude Juncker.
În 2022, Barnier a pierdut cursa pentru nominalizarea partidului Republicanilor francezi (liberali-conservatori), plasându-se pe locul trei în cursa internă. După această înfrângere, Barnier s-a retras din politică.
El promisese la acea vreme mai multe lucruri de pe agenda extremei drepte, inclusiv un moratoriu pe imigrația non-europenilor și reintroducerea serviciului militar. O altă propunere electorală șocantă pentru colegii de la Bruxelles a fost ca Franța să se retragă de sub jurisdicția Curții Europene de Justiție. Aliații săi pro-europeni au fost șocați de poziționarea lui, mult mai la dreapta decât părea până atunci.
Numirea unui premier, un proces îndelungat
Președintele francez Emmanuel Macron a anunțat alegeri anticipate imediat după aflarea primelor rezultate de la alegerile europarlamentare, unde extrema dreaptă franceză a obținut 31% dintre voturi.
Planul lui Macron a fost de a șoca francezii, pentru a le deschide ochii că extrema dreaptă nu e o variantă viabilă. Evident, spera ca partidul său de centru-dreapta să fie marele câștigător. Sau, în orice caz, ca alte forțe democratice să-i dea la o parte pe extremiști. Un ultim scenariu ar fi fost ca extremiștii de dreapta să câștige, într-adevăr, alegerile, dar să se dovedească a fi guvernanți atât de proști încât să-și îngroape orice șanse la prezidențialele din 2027.
Francezii au ieșit la vot în două tururi, iar după primul tur extrema dreaptă era în top. A urmat o mobilizare masivă împotriva extremiștilor, așa că rezultatul final a fost o victorie a alianței de stânga Noul Front Popular.
Primele trei blocuri politice au avut însă rezultate foarte apropiate unele de celelalte: stânga a obținut 188 de locuri în parlament, centrul lui Macron 161 și extrema dreaptă 142.
Stânga nu a reușit să obțină o majoritate absolută, iar Macron a declarat că „nimeni n-a câștigat alegerile”. Deci, opțiunile pentru câștigătorii alegerilor, care au dreptul să propună un premier, au fost să formeze o alianță sau să accepte o guvernare minoritară.
Au urmat apoi săptămâni de conflicte între membrii alianței NFP, pusă pe pauză pe timpul Jocurilor Olimpice - cea mai lungă pauză pentru numirea unui guvern, din ultimii 80 de ani. Căutarea unui premier a reînceput după JO, iar într-un final a fost propusă Lucie Castets, administrator financiar al Parisului.
Macron a refuzat de repetate ori propunerea NFP, argumentând că aprobarea lui Castets ar duce la instabilitate instituțională pentru că ar pica orice moțiune de cenzură.
Macron a refuzat să lucreze cu partidul cel mai popular din alianța de stânga, La France Insoumise (Franța neplecată), mai ales pentru că nu-și dorește să fie nevoit să colaboreze cu liderul Jean-Luc Melenchon, pe care el și alți centriști și politicieni de dreapta îl consideră extremist de stânga. Macron se teme și că un guvern de stânga i-ar revoca controversata reformă a pensiilor, care i-a scos pe francezi în stradă cu milioanele anul trecut.
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te
