Imaginați-vă doar că romanul lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margarita, apărea dacă nu chiar în timpul vieții scriitorului, vai! mult prea scurtă (15 mai 1891, Kiev – 10 martie 1940, Moscova), atunci imediat după război, sigur nu în URSS – cu neputință așa ceva, nici chiar după cuvântarea istorică a lui Nichita Hrușciov din 1956, denunțând cultul personalității lui Stalin –, ci în Occident (cum s-a întâmplat cu Doctorul Jivago al lui Boris Pasternak, Premiul Nobel pentru Literatură, 1958), ei bine, cum ar fi arătat astăzi fața literelor europene & universale – înainte ca boom-ului realismului magic, de sorginte latino-americană, din anii ’60, să se „globalizeze” –, și ce formidabilă carieră cinematografică ar fi făcut, odată ecranizat – peste tot felul de Nosferatu, Dracula & Co! –; nu în ultimul rând, cine știe, poate că „miracolul roșu” nu le-ar fi furat ochii & mintea intelighenției europene (cu excepțiile de rigoare: André Gide, Nikos Kazantzakis, Panait Istrati), care s-a trezit din visare – unii, nici atunci! – abia după apariția Arhipelagului GULAG... (În paranteză amintesc că Inimă de câine bulgakoviană, considerată pierdută, de fapt închisă în fondul secret, a putut fi publicată abia în plină Perestroika, și tot după un adevărat skanderbeg cu Puterea. Cine ca cine, dar Mihail Bulgakov – altminteri, medic de profesie, ca și A.P. Cehov! – nu-și făcea nicio iluzie privitor la natura însăși a puterii sovietice!)
Puțină istorie, ca să punem romanul în contextul epocii (sub semnul lui «Кто был никем – тот станет всем!», epoca – și care se va întoarce neîntârziat în «Кто не с нами – тот против нас!», cu consecințele de rigoare, cu majuscule: NKVD, GULAG) – primele schițe ale viitoarei cărți, altminteri rămasă neterminată în timpul vieții lui Mihail Bulgakov, datează din 1928-1929. În 8 mai 1929, autorul propunea editurii «Недра» manuscrisul «Фурибунда», dar deja în data de 28 februarie 1929, un informator OGPU raporta: «М. Булгаков написал роман, который читал в некотором обществе; там ему говорили, что в таком виде не пропустят, так как он крайне резок с выпадами». Simțindu-se urmărit, Mihail Bulgakov distruge prima versiune a romanului pe 18 martie 1930, după ce i se aduce la cunoștință faptul că piesa sa «Кабала святош» tocmai a fost interzisă. Doar că artistul este mai puternic decât omul de „supt vremi” – în 1931, reia lucrul la roman, astfel încât la sfârșitul lui 1932, începutul lui 1933, s-a conturat o intrigă clară, în care își face apariția Margarita și viitorul Maestru, versiune pe care o încheie în 1936, sub titlul – de fapt, mai multe, niciunul reținut ca definitiv – «Великий канцлер», «Сатана», «Он появился», «Шляпа с пером», «Вот и я», «Черный богослов», «Пришествие», «Копыто консультанта» ș.a., având subtitlul «Фантастический роман». Nu-i mulțumit de carte, astfel că în 1937 începe o nouă versiune, a treia, inițial intitulată «Князь тьмы», dar deja în cea de-a doua jumătate a lui 1937 îi vine titlul, rămas definitiv, «Мастер и Маргарита». Începând cu 19 septembrie 1938, M. Bulgakov corectează & redactează dactilograma romanului, un proces continuu ce-l absoarbe în totalitate și care se va încheia pe 13 februarie 1940 (îi mai rămân de trăit câteva săptămâni, până pe 10 martie), oprindu-se la fraza: «Так это, стало быть, литераторы за гробом идут?».
Prima lectură a romanului, într-un cerc foarte îngust de prieteni, are loc în trei reprize, pe 27 aprilie, în 2 mai și pe 14 mai 1939. Soția scriitorului, Elena Sergheevna Bulgakova, notează în jurnalul său, în data de 15 mai 1939: «Последние главы слушали, почему-то закоченев. Все их пугало. Паша (П.А. Марком) в коридоре меня испуганно уверял, что ни в коем случае подавать нельзя – ужасные последствия могут быть». Și aveau toate motivele să tremure de frică – mecanismul Marii Terori i-a prins în angrenajul său diabolic și pe oamenii de artă (după ce că se dăduse semnalul de atac: «С кем вы, мастера культуры?»), în decembrie 1938 murea, într-un lagăr din regiunea Vladivostok, poetul Osip Mandelștam (n. 1891, într-un an cu Mihail Bulgakov), vor urma alte sute și mii de artiști, regizori, pictori, scriitori, muzicieni etc., etc. (A se citi, în acest sens, jurnalul Nadejdei Mandelștam, Fără speranță. Speranță abandonată, Polirom, 2020.)
Abia în 1966, revista «Москва» (nr. 11, 1966; nr. 1, 1967) publicată versiunea trecută prin furcile caudine ale cenzurii a romanului, sub titlul «Мастер и Маргарита», cu o prefață de Constantin Simonov. În 1973, vede lumina tiparului textul integral al romanului, în redacția lui А. А. Саакянц, la editura «Художественная литература», iar de-acum încolo destinul acestei cărți-cult excepționale răzbună toate umilințele la care a fost supus, în timpul vieții și mulți ani după moarte, autorul ei – tradusă în numeroase limbi, ecranizată, iubită de tineri și vârstnici, și sigur de top 100, poate chiar de top 10 în sec. XX, oricine ar alcătui clasamentele.
- Te-ar putea interesa și: Ucraina l-a declarat pe Bulgakov „imperialist rus” și „ucrainofob”. Monumentul său din Kiev va fi demontat
În cele ce urmează, vă propun începutul capitolului 19, Margarita, cu care debutează în forță Partea a doua – este, după mine, placa turnantă a romanului, de-aici încolo mai degrabă unul metafizic decât satiric –; iată-l așadar pe narator făcându-ne complice, pentru a ne antrena apoi pe versantul întunecat al narațiunii, într-un ritm tot mai frenetic, spre finalul cathartic:
* * * * * * * *
Urmează‑mă, cititorule! Cine ți‑a spus că nu există pe lume dragoste adevărată, fidelă, eternă? Să‑i fie tăiată mincinosului spurcata‑i limbă!
Urmează‑mă, cititorule, şi urmează‑mă numai pe mine, şi eu îți voi arăta o asemenea dragoste!
Da! Maestrul se înşela atunci când îi spunea cu amărăciune lui ivanuşka la spital, la ora la care era trecut de miezul nopții, că ea îl uitase. Nu putea să se întâmple aşa ceva. Desigur, ea nu‑l uitase.
Mai întâi de toate să divulgăm taina pe care maestrul n‑a dorit să i‑o divulge lui ivanuşka. iubita lui se numea Margarita Nikolaevna. Tot ce‑i spusese despre ea maestrul bietului poet era adevăr curat. El şi‑a descris corect iubita. Era frumoasă şi inteligentă. la acestea mai trebuie adăugat că se poate spune cu încredere că multe femei ar fi dat orice ca să‑şi schimbe viața lor pe viața Margaritei Nikolaevna. Fără copii, la treizeci de ani Margarita Nikolaevna era soția unui specialist notoriu, unde mai pui că acesta făcuse şi o descoperire extrem de im portantă pentru stat. Soțul ei era tânăr, frumos, bun, onest şi îşi adora soția. Margarita Nikolaevna cu soțul ocupau în doi tot etajul unei vile superbe, într‑o grădină de pe una din stradelele din apropierea Arbatului. un loc încântător! oricine se poate convinge de asta dacă va dori să meargă în această grădină. Să mi se adreseze personal, îi voi comunica adresa, îi voi arăta drumul – vila s‑a păstrat intactă până acum.
Margarita Nikolaevna nu ducea lipsă de bani. Margarita Ni kolaevna putea să‑şi cumpere orice îi plăcea. Printre cunoştințele soțului ei se nimereau oameni interesanți. Margarita Nikolaevna nu s‑a atins niciodată de un primus. Margarita Nikolaevna nu cunoştea grozăviile traiului într‑un apartament comun. Într‑un cuvânt… ea era fericită? Nici o clipă! De atunci, când la vârsta de nouăsprezece ani s‑a căsătorit şi a nimerit în această vilă, ea n‑a ştiut ce‑i fericirea. o, zei, o zeii mei! De ce mai avea nevoie această femeie?! De ce avea nevoie această femeie, în ai cărei ochi ardea mereu un fel de focuşor neînțeles, de ce avea nevoie această vrăjitoare cu un ochi un pic saşiu, care se împodobise atunci, primăvara, cu mimoze? Nu ştiu. Nu sunt în cunoştință de cauză. Probabil, ea spunea adevărul, ea avea nevoie de el, de maestru, şi nicidecum de vila gotică, şi nici de grădina aparte, şi nici de bani. Ea îl iubea, ea spunea adevărul.
Chiar şi mie, povestitor veridic, dar un străin, mi se strânge inima la gândul ce‑a trăit Margarita când a venit a doua zi în căsuța maestru lui, din fericire, nereuşind să stea de vorbă cu soțul care nu s‑a întors la termenul stabilit, şi află că maestrul deja nu mai este. Ea a făcut totul pentru a afla ceva despre el şi desigur că n‑a aflat absolut nimic. atunci ea se întoarse în casa ei luxoasă şi continuă să trăiască la locul vechi.
— Da, da, da, este exact aceeaşi greşeală! zicea Margarita iarna, şezând la sobă şi uitându‑se la foc, pentru ce‑am plecat atunci noaptea de la el? Pentru ce? Doar e o nebunie! M‑am întors a doua zi, pe cinste, după cum promisesem, dar era deja târziu. Da, m‑am întors la fel ca şi Levi Matei, prea târziu!
Toate cuvintele acestea erau, desigur, fără noimă, pentru că, de fapt, ce s‑ar fi schimbat, dacă ea ar fi rămas în noaptea aceea la maestru? Parcă ea l‑ar fi salvat? E ridicol! am exclama noi, dar nu o vom face în fața unei femei aduse la disperare.
În aceste chinuri a trăit Margarita Nikolaevna toată iarna şi a supraviețuit până la primăvară. Exact în ziua în care se întâmplau fel de fel de harababuri absurde provocate de apariția magului negru la Moscova, vineri, când fu alungat înapoi la Kiev unchiul lui Berlioz, când fu arestat contabilul şi se petrecură încă o sumedenie de lucruri extrem de tâmpite şi de neînțelese, Margarita Nikolaevna se trezi pe la amiază în dormitorul ei ce dădea cu lucarna în turnul vilei.
Trezindu‑se, Margarita nu izbucni în plâns, cum se în tâmpla adeseori, pentru că se trezise cu presimțirea că azi în sfârşit se va întâmpla ceva. având această presimțire, ea începu s‑o încălzească şi s‑o crească în sufletul ei, de teamă ca aceasta să n‑o părăsească.
— Eu cred! şoptea Margarita solemn, eu cred! Se va în tâmpla ceva! Nu se poate să nu se întâmple, căci pentru ce, chiar aşa, mi‑a fost trimis chinul pe toată viața? Recunosc că am spus minciuni şi am înşelat, şi am dus o viață ascunsă de oameni, şi totuşi nu se poate ca pentru asta să fiu pedepsită chiar atât de crunt. Se va întâmpla ceva, neapărat, pentru că nu se poate ca ceva să dureze o veşnicie. Și, în afară de asta, visul meu a fost prevestitor, pot să bag mâna‑n foc că‑i aşa.
Astfel şoptea Margarita Nikolaevna uitându‑se la storurile purpurii ce se umpleau de soare, îmbrăcându‑se neliniştit, pieptănându‑şi în fața oglinzii triple pletele scurte şi ondulate.
Visul pe care‑l avusese în noaptea aceasta Margarita era într‑adevăr unul neobişnuit. Vorba e că în timpul chinurilor ei hibernale ea nu‑l visase niciodată pe maestru. Nopțile el o lăsa şi ea se chinuia numai în orele de zi. Acum însă îl visase.
(traducere din limba rusă de Vsevolod Ciornei)
* * * * * * * *
Nu mi-aș fi dorit să scriu, ca romancier, Maestrul și Margarita – să trăiesc une histoire d’ amour pe măsură, da! dar asta-i cu totul altă poveste –, și nici să fac ucenicie la scriitorul născut la Kiev și ucis – dacă nu fizic, civic negreșit – la Moscova. Poate de aceea am recitit romanul lui Bulgakov de vreo 5-7 ori din pură plăcere – le plaisir du text c’est pour moi! –, la diferite vârste, fără a căuta „să-i fur meseria” (așa cum i-am citit pe Rilke, Proust, Joyce, Faulkner), și tocmai în asta a constat suprema recompensă – Bucuria Lecturii! Ceea ce vă doresc și Domniilor Voastre, iubite cetitor & iubită cititoare.
30 august 2024
