Linkuri accesibilitate

Moștenirea lui 1989. După treizeci de ani, două revoluții față în față


În timpul revoluției de catifea la Praga, noiembrie 1989. Inscripția pe bustul dictatorului Stalin spune: „Nimic nu este veșnic”.

Centrul Ceh și Institutul de Cercetare al Universității din București au organizat colocviul „Legacies of 1989. Czech-Romanian perspectives”, pe tema revoluțiilor care au avut loc în 1989, în Cehoslovacia și România. Colocviul a fost moderat de Marian Zulean, iar cei care și-au prezentat punctele de vedere au fost Robin Ujfaluši, directorul Centrului Ceh, și cercetătorul Vítězslav Sommer de la Departamentul de istorie a ideilor - Grupul de cercetare a istoriei post-socialismului care au vorbit despre Revoluția de catifea din Cehoslovacia anului 1989 și Dragoș Petrescu care a vorbit despre Revoluția sângeroasă din România.

A fost sau nu a fost Revoluție? Și, dacă a fost, de ce atât de târziu, s-au întrebat cei care au venit la colocviul organizat de Centrul Ceh și Institutul de cercetări al Universității bucureștene.

Vorbitorii au căzut de acord asupra unui fapt: ambele revoluții, prima nonviolentă, a doua sălbatică, au ceva în comun - s-au declanșat după ce în alte țări din lagărul comunist, Polonia, Ungaria sau Germania răsăriteană, procesul înlăturării puterii comuniste se apropia de sfârșit. Chiar și Bulgaria îl înlăturase pe Jivkov și începea, încet dar sigur să schimbe macazul. În Cehia lucrurile s-au desfășurat ceva mai lent ca în România, dar fără vărsare de sânge.

Încetineala, spune Robin Ujfaluši, s-ar putea datora faptului că în Cehia nu erau problemele economice, nu se ajunsese la degradarea nivelului de trai ca în Polonia sau Ungaria. Schimbarea nu părea atât de presantă. Nu erau în criză iar intelectualii cehi tindeau să fie preocupați doar de implicarea civică, temându-se de impuritățile din apele tulburi ale politicii.

Robin Ujfaluši
Robin Ujfaluši


Carta 77, spune și Vítězslav Sommer, nu era atât de populară pe cât ne-ar plăcea să credem. De fapt, revoluția de catifea a pornit din cu totul altă enclavă socială, cea a studenților care nu aveau însă vizibilitate. Protestul din 17 noiembrie 1989 ar fi putut trece neobservat sau fără urmări grave pentru puterea lui Gustav Husak dacă nu s-ar fi zvonit că, în timpul confruntărilor destul de dure între protestatarii nonviolenți și poliție, ar fi murit un tânăr. Era o minciună, dar a ajuns cumva publică și i s-a dat crezare, ceea ce spune multe despre creditul de care se bucura la nivel public conducerea comunistă.


Vestea confruntărilor din Praga nu a ajuns în țară prin media controlate de comuniști, ci cu trenul sau mașina, transmisă de studenți sau actori foarte populari care au reușit să trezească Cehoslovacia și s-o scoată în stradă. Nu mult după aceea erau în Piața Venceslas din Praga sute de mii de oameni. Guvernul comunist își trăise traiul. Havel a fost ales președinte de un parlament majoritar comunist.


Nu au existat, de fapt încercări de negocieri dintre partidul comunist și opoziție. Însă, după cum spun cei doi, problema a fost să se găsească narațiunea, discursul justificativ care să unească diversele culturi politice din cadrul opoziției nonparlamentare. Erau, în primul rând, membrii elitelor, quasi-necunoscuți în țară dar apreciați de reprezentanții revoluției din stradă și bine văzuți în străinătate. Era grupul protestatarilor din stradă, mult mai înclinați către o acțiune politică. Un al treilea grup, zona gri a societății, era format din ecologiști, tehnocrați, economiști, oameni de aparat. Niște insule omenești care nu comunicau între ele dar au reușit, în cele din urmă, să găsească un set de valori în jurul cărora să închege o mișcare coerentă: dreptate, libertate, anticorupție, opoziția față de inegalitate.

Greva generală de două ore din 27 noiembrie a fost crucială. Însă nici măcar în rândul acestei opoziții tot mai semnificative și reprezentative nu domnea buna înțelegere: activiștii locali erau nemulțumiți de liderii de la centru pe care-i suspectau că încheie înțelegeri cu comuniștii și că au trădat revoluția. Ar fi vrut reforme mai energice și mai multe. S-au format curente puternice, unele dintre ele naționaliste și, în mod paradoxal, unul dintre efectele Revoluției de catifea a fost și scindarea Cehoslovaciei. Sentimentul de nemulțumire față de politicieni s-a moștenit până astăzi.

Robin Ujfaluši și Vítězslav Sommer
Robin Ujfaluši și Vítězslav Sommer


Revoluția din România, spune Dragoș Petrescu, ne pune în fața a trei paradoxuri: este singura revoluție sângeroasă din 1989, dar ea aduce la putere membrii de rang inferior ai nomenclaturii. Al doilea paradox este că s-a murit mai mult după Revoluție, în raport de 7 la unu, ca în timpul ei și al treilea paradox, deși România a trecut printr-una dintre cele mai lungi și dureroase tranziții către democrație, țara nu a alunecat după 2010 în autoritarism, după modelul Europei Centrala (comparativ, de pildă cu Ungaria sau Polonia).


Din punctul de vedere al lui Dragoș Petrescu, factorii care au întârziat declanșarea revoluției în România au fost independența față de Moscova, puterea de la București nefiind așadar influențată de faptul că Gorbaciov a renunțat la doctrina suveranității limitate a lui Brejnev, adoptând așa-numita doctrină Sinatra (aluzie la melodia My Way) care permitea țărilor din lagărul comunist să decidă singure pe ce cale s-o apuce. A contribuit, de asemenea, decisiv și inexistența unei adevărate disidențe.

Mai mult, în mod paradoxal, la declanșarea revoluțiilor din Polonia sau Ungaria a contribuit facționalismul clasei politice care a permis constituirea aripilor, disidențelor și chiar a rivalității în cadrul clasei conducătoare. În România, disidenții sau reformiștii partidului comunist de vor fi fost, au fost lichidați, trimiși la pensie, eliminați din partid, spune Petrescu. La rândul lor disidenții anticomuniști nu au putut fi o alternativă reală la Ion Iliescu și structura de putere pe care o conducea atunci când regimul comunist a colapsat. În felul acesta, forța unificatoare a opoziției a fost anticomunismul iar consolidarea democrației a fost strâns legată de opoziția politică de lupta împotriva neo-comuniștilor.


Astfel capitalul uman de proastă calitate (adică activiștii și politrucii comuniști de ranguri inferioare care veneau cu Iliescu în frunte) era puternic și s-a putut impune. Iliescu a devenit șeful statului, de facto, controlorul absolut al puterii. Forța politică pe care o controlat era alcătuită în cea mai mare măsură din foști membri ai nomenclaturii. Iliescu, un individ practic fără vizibilitate înainte de 1989 ajunge să preia uzufructul revoluției și să se prezinte drept adevărata emanație a Revoluției, cu toate că legitimitate lui și a celor care-l flancau era dată doar de implicarea în evenimentele din 1989.


A fost o revoluție care a pornit prost, de la premise greșite însă paradoxal, a ajuns să închege o democrație, poate și pentru că mulți români forțați de corupție și sărăcie să plece, au învățat democrația la case mai mari iar exigențele lor încep să dea roade acasă. Cert este că după 1989, mulți români s-au păstrat alerți consolidând în stradă o democrație pe care clasa politică ezita, nu voia sau nu știa s-o construiască.

Cumva, deși cei trei vorbitor nu au spus-o, revoluția a început în 1989 însă nici azi nu putem fi siguri că s-a terminat. Un lucru e sigur, spune Dragoș Petrescu, ea a avut loc și trebuie să sperăm că justiția va face lumină în privința autorilor și desfășurării evenimentelor.


Este o datorie de care trebuie să ne achităm. Germanii au dat jos zidul, noi am inaugurat cimitirul Eroilor Revoluției.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG