Republica Moldova a fost condamnată marți, la CEDO, într-un dosar în care Curtea de la Strasbourg a constatat că a fost încălcată libertatea de exprimare. Cauza îl vizează pe activistul civic Anatol Mătăsaru, cunoscut pentru protestele sale satirice și se referă la o acțiune din 2013, din fața Procuraturii Generale, prin care activistul a luat în zeflemea independența instituției. Despre limita dintre libertatea de exprimare și protecția moralității discutăm astăzi cu avocatul lui Anatol Mătăsaru, Dumitru Russu, tot el coordonator de programe la Institutul pentru Drepturile Omului și membru al Consiliului pentru prevenirea torturii.
Europa Liberă: Activistul civic Anatol Mătăsaru, cunoscut pentru protestele sale deosebite, ne-a oferit prilejul interviului de astăzi. Republica Moldova a fost condamnată la CEDO într-un dosar în care Curtea de la Strasbourg a constatat că a fost încălcată libertatea de exprimare. Și cauza se referă la un protest din 2013, din fața Procuraturii Generale, prin care activistul a luat în zeflemea independența instituției. Dumneavoastră, dle Russu, ați apărat această cauză în fața CEDO. Pentru radioascultătorii care sunt mai puțin familiarizați cu acest dosar puteți să ne explicați, pe scurt, ce i-a părut disproporționat Curții de la Strasbourg în dosarul ce-l vizează pe Anatol Mătăsaru?
Dumitru Russu: „Sigur, aici este nevoie de a prezenta mai multe circumstanțe care au avut loc atunci, dar, dacă e să încercăm să scurtăm, de fapt, ceea ce s-a întâmplat, esența este că, în urma acelui proces, dumnealui a fost la acea etapă reținut, după care în 2015 a fost, de fapt, condamnat la închisoare pe un termen de doi ani pentru fapta de huliganism penal. Adică așa a fost calificată de către autorități la acea etapă. Drept consecință, drept că a fost condiționat, prin urmare, în caz dacă avea să se repete un alt protest, care ar fi putut iarăși fi calificat drept huliganism sau alt tip de infracțiune, prin urmare această condamnare urma să se transforme în una reală. Drept consecință, dl Anatol s-a adresat cu o solicitare pentru a depune o aplicație la CEDO, adică o plângere la CEDO în modul clasic, cum ne exprimăm, adică tradițional. Și a mai fost încă un avocat, pentru că dumnealui la fel s-a adresat și unui alt avocat. Prin urmare, acela este dl Vladislav Gribincea. În consecință, la CEDO au ajuns două plângeri APC și în fapt CEDO le-a examinat pe ambele și a dat curs ambelor plângeri înaintate în mod individual de către mine și de către dl Gribincea. Ca rezultat, adică exact în ziua de ieri, la ora 10.00, ora din Strasbourg, a fost examinată aceasta, adică a fost pronunțată, prin care a fost găsită vinovată Republica Moldova pentru încălcarea Articolului 10 – „Libertatea de exprimare din Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului” sau în modul clasic cum ne exprimăm CEDO. Așadar, ceea ce este interesant în această cauză este faptul că Curtea a considerat în special ingerința, adică faptul că a fost sistat acel protest prin faptul că condamnarea în sine aceasta penală este una disproporționată cu scopul enunțat de către stat. Scopul enunțat a fost protejarea drepturilor persoanelor terțe, în special aici vorbim de onoarea persoanelor terțe și Curtea consideră că o asemenea sancțiune în esență poate descuraja în genere intenția persoanelor de a protesta în sine sau de a-și exprima opiniile, care este, de fapt, un element-cheie într-o societate democratică. Asta dacă să încercăm într-o scurtă expunere să relatăm despre circumstanțele care au impus o asemenea decizie.”
CEDO a considerat că, în acest caz, condamnarea penală a fost o decizie disproporționată...
Europa Liberă: Pe de altă parte, dle Russu, unii ar putea să critice gesturile și acțiunile îndrăznețe ale dlui Mătăsaru. În asemenea situații, cum poate fi delimitată libertatea de exprimare, pe de o parte, și protecţia moralităţii, pe de altă parte?
Dumitru Russu: „Aici noi vorbim despre modul în care statul a intervenit. Faptul că tu vrei să protejezi, de exemplu, onoarea unor persoane... este un aspect foarte important de a înțelege că libertatea de exprimare nu este un drept absolut în sensul în care există acele limite despre care Dvs. acum ați menționat. Toate aceste limite în esență sunt prevăzute de așa-numitul alineatul 2 al Articolului 10. El de tot are două alineate. Primul e alineatul care spune că tu ai dreptul la exprimare și 2. circumstanțele în care statul poate interveni și spune: „Nu, gata, acum ai depășit”. Sancțiunea care urmează poate fi de diferită natură. Ceea ce zice Curtea în cauza asta: „Păi, faptul că tu condamni o persoană penal pentru aceste manifestări, asta este prea mult”.”
Europa Liberă: Deci, excesul de zel?
Dumitru Russu: „Exact, exact! Și ceea ce trebuie să înțelegem e că acele prevederi din alineatul 2 sunt exhaustive, adică tu ca stat dacă ai intervenit, evident textul CEDO nu este reflectat 100% în legislația Republicii Moldova, însă tu trebuie să motivezi cum prevederea ta națională, de exemplu, huliganismul, cinismul, care se manifestă prin cinism sau obrăznicie așa sens pus, de fapt, în legea penală. Păi, tu trebuie s-o raportezi la alineatul 2 și să spui care din acele temeiuri se regăsesc acolo și să expui circumstanțele. Așadar, statul a eșuat în ordinea asta de idei, în sensul în care măsura nu a fost necesară într-o societate democratică. Trebuie să înțelegem faptul că oricare informație, de exemplu, criticile sunt necesare într-o societate democratică. Evident, sunt un șir de criterii enorme, așa-numite „principii CEDO”, care sunt expuse pe libertatea de exprimare, care ne ajută să analizăm asemenea situații și să înțelegem unde este acea limită, pentru că e vădit că vreau să dezmint tot aici și un alt mit sau o așa-numită „axiomă” expusă în popor că la întrebarea: unde se termină libertatea ta? Răspunsul e: se termină acolo unde se începe libertatea altuia. Păi, e o eroare absolută! Pentru că, de fapt, ea este reglementată de alineatul 2 și libertatea ta se termină acolo unde se începe și contravine la alineatul 2, de fapt, la acel CEDO despre care spuneam.”
Criticile sunt în special față de instanțele naționale de judecată...
Europa Liberă: Dle Russu, de ce credeți, iată, când mă gândesc la acțiunile dlui Mătăsaru sau, mai bine spus, la felul Domniei Sale de a protesta, îmi vine în minte, de exemplu, cazul „Pussy Riot” din Federația Rusă. Și întrebarea mea este: de ce în țări precum Republica Moldova, precum Rusia asemenea proteste sunt mai greu acceptate?
Dumitru Russu: „Cred că însăși natura acțiunii, natura protestului care este îndreptată, de exemplu, direct către politicieni sau diferite autorități, ele în modul clar, să spunem așa, impun o reacție imediată din partea autorităților. Pentru că odată ce ai auzit sau vezi criticile în adresa ta, care sunt spuse și sunt undeva la o margine de acceptabilitate, în ordinea asta de idei faci uz de acea margine sau, cel puțin, crezi că ea este depășită, pentru că o privești cu ochi mult mai critici și imediat intervii. Alta e întrebarea modul în care este pregătit actul justiției, fie să acționeze sau să reacționeze la asemenea circumstanțe, pentru că, de fapt, cu controlul în toată ordine asta de idei este instanța de judecată. Așadar, instanța de judecată cel puțin era chemată să soluționeze la nivel național această situație, să perceapă că, de facto, există o ingerință a Articolului 10 și să nu aplice acea sancțiune penală care urma. Așadar, criticile care sunt, ele sunt în special față de instanțele naționale de judecată, pentru că ei sunt acea garanție la nivel național, care trebuie să soluționeze problema unui cetățean de rând, chiar dacă a intrat într-o contradicție cu o oarecare altă autoritate.”
Europa Liberă: Și foarte pe scurt, ca într-o sală de judecată: care ar fi lecția pe care trebuie autoritățile să o învețe de pe urma acestei decizii?
Dumitru Russu: „În primul și în primul rând, trebuie ca justiția în sine, adică judecătorii să fie pregătiți să răspundă la acele cerințe statuate în convențiile și tratatele internaționale pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Trebuie să pornim de aici, dar nu să căutăm cum să justificăm ingerințele în drepturile omului.”
